luni, 7 septembrie 2009

Sinaxar 8 Septembrie

În această lună, în ziua a opta, pomenirea Naşterii Preasfintei Stăpânei noastre Născătoarei de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria.


Tatăl Sfintei Fecioare, Ioachim, se tragea din neam împărătesc. Acesta cu toate că-si ducea la Dumnezeu darurile îndoite, ca un iubitor de Dumnezeu şi bogat ce era; dar pentru nerodire era defăimat căci erau sterpi şi nu aveau copii. De aceea mâhnindu-se la inima, el în munte, iar femeia lui Ana în grădină, se rugau cu lacrimi lui Dumnezeu, Care ascultându-i, le-a dat rod sfânt pântecelui, pe Preasfânta Născatoare de Dumnezeu.

Iar Sfânta Ana se trăgea din Matan al douăzeci şi treilea din neamul lui David şi al lui Solomon; acesta a luat pe Maria din neamul lui Iuda, şi a născut pe Iacov tatăl lui Iosif teslarul, şi trei fete: pe Maria, Sovi şi pe Ana. Maria a născut pe Salomi moaşa; Sovi a născut pe Elisabeta, iar Ana a născut pe Născătoarea de Dumnezeu.

Deci Preasfânta este nepoată lui Matan şi a Mariei femeia sa. Iar Elisabeta şi Salomi erau nepoate ale Anei de surori, şi verişoare cu Născătoarea de Dumnezeu.

Naşterea Maicii Domnului după Sinaxarul Părintelui Macarie de la Mânăstirea Simonos-Petras (Muntele Athos).

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor fraţi buni, Ruf şi Rufian, care de sabie s-au săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Sever, care de sabie s-a săvârşit.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Artemidor, care în foc s-a săvârşit.

Povestire foarte de folos

Un oarecare preot şi cu un diacon, Evlavist, având între dânşii dragoste multă spre Dumnezeu, dar învrăjbindu-se ei din drăcească înşelăciune, multă vreme au fost neîmpăcaţi. Întâmplându-se să moară preotul în acea vrajbă, diaconul s-a întristat că nu se împăcase, cât a fost preotul viu. De această întâmplare vorbind el cu un om bine chibzuitor, acela l-a îndreptat să meargă la un sihastru în pustiu. Şi aşa cu multă sârguinţă înconjurând el locurile cele mai pustii, îsi caută tămăduitorul. Şi aflând pe un oarecare părinte bătrân, îi descoperi acestuia aducerea aminte de rău, cerând de la dânsul iertare. Iar bătrânul zise către dânsul: "Cel ce va cere cu credinţa, va lua; şi celui ce va bate i se va deschide. Însă nu este cuvântul acesta prin putinţa mea, o, frate; ci tu nevoindu-te spre bine, Domnul va face de-ţi vei lua curând dezlegare; deci, mergi de unde ai venit, şi către seară mergând la biserica cea mare, să apuci mai înainte decât toti cu taina la uşile cele frumoase, şi opreşte pe cel ce va intra întâi înăuntru, şi te închina lui din partea mea, dându-i şi această scrisoare pecetluită, şi de la dânsul îti vei lua cu adevarat îndreptarea greşelilor tale".

Atunci diaconul, a făcut după cum l-a îndreptat acel parinte: la miezul noptii, a sosit înaintea uşii bisericii; şi îndată s-a ivit omul de care spusese părintele acela, căruia închinându-se, i-a dat scrisoarea bătrânului, descoperindu-i ceea ce i se întâmplase. Iar omul acela fiind întelept, a socotit că de la Dumnezeu era acea îndreptare, şi vărsând lacrimi multe, zise: "Dar cine sunt eu, un om prost ca mine, să îndrăznesc a mă apuca de un lucru ca acesta? Însă având nădejde spre rugăciunile celui ce te-a trimis voi ţine seama de lucrul acesta". Şi stând înaintea acelor uşi încuiate, ridicându-si mâinile la cer, şi îngenunchind, şi-a pus capul la pământ şi se ruga lui Dumnezeu şoptind. Şi fără zăbavă sculându-se îndată ce zise: "Deschide nouă uşa milei Tale, Doamne", i se deschise uşa singură, şi intrând diaconul împreună cu dânsul, au stat în tinda bisericii. Şi mergând mai departe la uşile bisericii celei de argint, zise acel om sfânt către diacon: "Stai aici şi nu merge mai înainte"; iar el făcându-şi iarăşi obişnuita metanie la pragul de jos, deschise şi uşile cele de argint ce erau încuiate. Şi intrând în biserică, minunată vedere a văzut: o lumină luminoasă se pogora din bolta bisericii pe capul omului aceluia, de strălucea biserica, şi tot de dânsul se ţinea făcând el ruga.

Dacă a sosit şi în altar, plecându-şi şi acolo capul la ruga, iarăşi a ieşit încetişor afară la diacon, şi iarăşi se încuiară uşile singure. Atunci îl cuprinse frica şi spaima pe diacon, şi nu cuteza el nicidecum a se apropia de acel om. Căci din ruga precum zicea, îi era fata preamărită că fata îngerului, încât se tulbura diaconul cu cugetul, zicând: "Nu cumva este înger acesta ce se arată şi nu om?" Dar încă şi gândul acesta l-a cunoscut sfântul acela, că zise către diacon: "De ce te tulbura şi te lupta gândurile pentru mine, o, omule? Crede că şi eu sunt om pământean, şi din sânge şi carne alcătuit, şi din casă strălucită.

Sunt Hartularie, adică vistier de cărti, fiindu-mi hrană din venitul acela. Iar pronia lui Dumnezeu ce ocârmuieşte toate spre bine, de multe ori prin cei proşti şi mici obişnuieste a face minuni mari. Să mergem, frate, spre lucrul ce ne stă înainte". Şi mergând amândoi degrab spre târg, au sosit la biserica ce era acolo a Născătoarei de Dumnezeu, şi apropiindu-se de uşile încuiate ale bisericii şi pe acelea le-au deschis cu rugăciunea. Şi intrând în altar, şi-a săvârşit rugăciunea după obicei. Şi ieşind afară către diacon, care sta de se mira, zise: "Doamne miluieşte", şi se închiseră uşile amândouă singure. După aceea au mers iarăsi la biserica Născătoarei de Dumnezeu din Vlaherne, şi spunea diaconul: "Aşa de repede socoteam că ne facem calea pe la biserici, cât nici pasăre zburătoare n-ar fi putut a se asemăna cu iuţimea noastră". Apropiindu-ne şi acolo de uşile bisericii Născătoarei de Dumnezeu, se deschiseră şi acelea bărbatului acela, şi făcându-şi şi acolo rugăciunea, şi udându-şi faţă sa cu lacrimile, a sosit şi la uşile sfintei racle, unde era sfântul brâu al Preasfintei de Dumnezeu Născătoare. Şi punând pe diacon să stea între uşi, îi porunci să ia aminte bine şi să bage seama pe cei ce vor intra; şi făcând el obişnuita sa rugăciune la pragul de jos, i se deschiseră uşile şi dădură loc de au intrat, şi mergând în mijlocul bisericii, punând genunchii la pământ, făcea rugăciune fierbinte, precum după aceasta cu jurământ diaconul ne încredinţa şi ne adeverea: "La pragul uşii unde stăm şi mă cutremuram, cu ochii mei aievea am văzut cum ieşea un diacon luminos din altar cu cadelniţă în mână, şi cădea toată biserica; peste puţin am văzut pe unii ca nişte clerici intrând, îmbrăcaţi fiind cu podoabe albe preoţeşti; şi iarăşi altă ceată de preoţi intrară îmbrăcaţi în veşminte mohorâte până la pământ, şi aceştia de amândouă părţile adunându-se, cântau un vers foarte frumos şi minunat", din care nu putea să mai priceapă diaconul altceva, decât "Aliluia".

Şi după ce a săvârşit rugăciunea, a ieşit Hartularie afară şi zise către diacon: "Frate, intră în biserică fără de nici o grijă, şi ia aminte la preoţii cei din ceata de-a stânga, de poţi să cunoşti pe cel cu care ai rămas neîmpăcat cu dânsul pentru neuitarea răutaţii". Şi intrând diaconul îngrozit, a ieşit degraba către omul lui Dumnezeu, zicând, cum ca n-a putut sa vadă într-aceia pe preotul cel ce a murit învrăjbit. După aceea iarăsi îi zise acel pământesc înger: "Intră şi ia aminte şi în ceata din dreapta". Şi mergând zise către dânsul diaconul ca a cunoscut aievea pe cel ce căuta stând acolo. Şi-i zise fericitul acela: "De l-ai cunoscut bine, mergi şi zi: Ieşi, că Nichita Hartularie stă afară şi te cheamă". Deci, mergând diaconul după cum l-a învăţat, a făcut de a iesit preotul din ceata cea de-a dreapta afară către omul lui Dumnezeu, căruia îi zise cu blând şi smerit glas: "Prezbitere, fă dragoste şi pace cu fratele, că amândoi netocmiti în greşeală aţi rămas cu grabnica mutare a ta". Atunci îngenunchind amândoi cu smerită sărutare dezlegară vrajba. După aceea, preotul a intrat în biserică şi a mers la ceata sa, iar omul lui Dumnezeu a luat pe diacon, şi căzând la pragul sfintei biserici, se închiseră uşile prin putere dumnezeiască, şi mergând puţină cale, s-au oprit amândoi. Şi aşa zise omul lui Dumnezeu către diacon: "Frate, mântuieşte-te şi-ţi iubeşte sufletul, şi mergând către părintele care te-a trimis la mine spune-i că, curaţenia rugăciunilor tale, şi îndrăznirea cea către Dumnezeu, poate să învieze şi mort spre împăcare, nedând noi nimic ajutor pentru aceasta". Şi aceasta zicând s-a despărţit de la ochii diaconului. Iar diaconul închinându-se la pământ, unde stătuseră picioarele acelui om minunat, îşi făcu cale înspăimântat către bătrânul părinte, dând lauda şi mulţumire lui Dumnezeu, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului noul Mucenic Atanasie, care a mărturisit în Tesalonic, la anul 1774, şi care prin sugrumare s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea cuviosului Serapion de la Mănăstirea Spaso-Eleazar, la Pskov.

Sfântul Serapion din Pskov s-a născut la Yuriev (acum Tartu), localitate ce se afla sub cotropire germană, care urmăreau să stârpească ortodoxia. Părinţii lui erau enoriaşi ai bisericii ruse cu hramul Sf. Nicolae.

Sf. Serapion cunoştea foarte bine Sfânta Scriptură şi nu de puţine ori a apărat ortodoxia. Când s-a încercat convertirea sa forţată la o credinţă păgână, sfântul s-a retras în pustia Tolvsk, nu departe de Pskov, acolo unde şi-a început lucrarea duhovnicească şi ascetul Eufrosin (prăznuit la 15 mai).

Sub îndrumarea acestuia, Sf. Serapion a dobândit înţelepciunea vieţii pustniceşti dar asta nu l-a ferit de căderea în ispite. Fără binecuvântare Serapion a vrut să-l părăsească pe mentorul său şi să se retragă în solitudine absolută. Dar Dumnezeu l-a adus pe novicele lipsit de experienţă cu picioarele pe pământ: după ce s-a rănit serios la picior, i-a părut rău de ascultarea propriei voinţe şi nesupunere, întorcându-se la părintele său.

După ce a primit Marea Schimă, Serapion a trăit cu Sf. Eufrosin 55 de ani, păstrând cu stricteţe votul tăcerii. Tot mai mulţi fraţi au început să se adune în jurul Sf. Eufrosin, pentru care acesta a construit un schit închinat celor Trei Ierarhi, impunând şi o rânduială monahală.

Sf. Serapion îndeplinea cu sârguinţă tot ce i se cerea, fiind un model de trăitor printre călugări. Pentru că a trăit respectând cu mare stricteţe şi votul sărăciei, un ucenic care a scris despre viaţa lui l-a asemănat cu un "cadavru viu". El a suportat insultele cu deosebită smerenie, învinovăţindu-se numai pe sine, cerând iertare de la cel care-l umilea. Călugărul credea cu tărie în puterea rugăciunii comune, spunând că "rostirea celor 12 psalmi de unul singur în chilie nu poate egala un "Doamne miluieşte" cântat în biserică.

Sf. Serapion s-a săvârşit în 8 septembrie 1480, de praznicul naşterii Preasfintei Theotokos (Nascatoarea de Dumnezeu). Deoarece ziua morţii sfântului coincide cu una din cele 12 mari sărbători, comemorarea lui festiva se face în 7 septembrie. Există un tropar şi un condac întocmite pentru Sf. Serapion.

Însuşi Sf. Eufrosin a îngropat trupul neînsufleţit care era numai "piele şi oase" din pricina asprelor nevoinţe. Sf. Serapion nu a fost despărţit de părintele său spiritual nici după moarte, moaştele acestora fiind îngropate unele lîngă altele. În slujba compusă special pentru cei doi sfinţi în 15 mai, Sf. Serapion este slăvit ca primul co-ascet, "prieten şi însoţitor" al Sf. Eufrosin.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Hristos este cu noi!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

HTML