Cuvânt al celui între Sfinţi, Părintelui nostru Dimitrie, mitropolitul Rostovului, la Bunăvestirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi în Lunea cea luminată a Învierii lui Hristos (Kirio-Paşti)
Când Sfintele Paşti cad pe 25 martie, de BunaVestire, atunci are loc praznicul numit Kirio-Paşti, vestit pentru frumuseţeacântărilor slăvind îndoit pe Hristos, pentru Învierea şi Zămislirea Sa din pântecele Fecioarei. Cele două praznice pot avea loc împreună numai păstrând vechiul calendar, Calendarul Ortodox al Părinţilor. [1]
* * *
Hristos a înviat din morţi. Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi. (Ioan 1,14)
Două prea luminate praznice, Învierea lui Hristos şi Bunavestire a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, acum, împreună le avem, iubiţii mei ascultători, două Praznice luminate. Întru amândouă aceste prăznuiri, Sfânta Biserică ridică pe fiii săi spre bucurie. Întru Bunavestire cântă: „Bine vesteşte, pământule, bucurie mare; lăudaţi, ceruri, slava lui Dumnezeu.” Iar, întru Învierea Domnului zice: „Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim întru dânsa.”
Au doar, ştiţi, o, iubiţilor, cum s-ar putea numi, cu un cuvânt, cea de acum îndoită prăznuire? Să o numească fiecare, cum va voi, dar eu o voi numi pe ea Brâu cu care se încinge Mireasa lui Hristos, Biserica cea sfântă. Că precum brâul are două capete, departe unul de altul, când însă se va încinge cineva cu el, atunci, amândouă capetele se împreună la un loc şi într-o legătură se leagă. Aşa, şi întru taina mântuirii noastre, aceste două praznice: al Buneivestiri şi al Învierii sunt ca două capete ale unui brâu. Că întru Bunavestire, mântuirea noastră s-a început, precum se citeşte în troparul acela: „Astăzi este începătura mântuirii noastre şi arătarea tainei celei din veac.” Iar, la Înviere, mântuirea noastră şi-a aflat al său sfârşit, cu bună norocire, zicând pe cruce Hristos: „Săvârşitu-s-a!” Lung este acest brâu al mântuirii noastre, că, de la începutul lui, până la sfârşit, adică de la Bunavestire până la Înviere, au trecut treizeci şi patru de ani. Şi când Mireasa lui Hristos, Biserica cea Sfântă ce s-a răscumpărat cu sfânt Sângele Lui, cu acest brâu al mântuirii s-a încins, atunci, amândouă aceste capete sunt: Bunavestire şi Învierea, începutul mântuirii noastre şi săvârşirea ei. Într-un loc şi într-o legătură s-au împreunat. Că Acela a pătimit, Care şi din morţi a înviat. Acela Care întâi în pântecele Fecioarei S-a întrupat. Şi cine S-a întrupat? Acela care avea să învieze din morţi. Iar noi, pe amândouă acestea, întru o unire prăznuindu-le, şi pe Hristos înviat Îl cântăm şi Întruparea Lui o proslăvim, că Hristos a înviat din morţi şi Cuvântul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit întru noi.
Pe aceste neunite cântări bisericeşti ale acestor două praznice, Tipicul bisericesc, prin capitolele lui Marcu, ce sunt puse spre citire, le aduce la o unire. Iar mie, daţi-mi voie, prin dragostea voastră, ca lucrarea acestor praznice, întru o unire a o aduce şi a o arăta: că Bunăvestirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi Învierea lui Hristos au întru ele multă unire, în lucrarea lor.
Nu numai întru acest an, 1702, praznicul Învierii lui Hristos şi praznicul Buneivestiri al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu s-au unit în Lunea cea luminată, că, în toţii anii, Învierea lui Hristos, nu se săvârşeşte fără de Bunavestire. Pentru că, în fiecare an, când prăznuim Paştile lui Hristos, întru însăşi ziua întâi a Paştilor, în Duminica Paştilor, auzim propovăduindu-se, în Evanghelie, aceste cuvinte: „Şi Cuvântul trup S-a făcut.” Ce, oare, ne spun nouă aceste cuvinte? Au nu propovăduiesc Bunavestire, întru care cu glasul Arhanghelului şi cu umbrirea Sfântului Duh, Dumnezeu Cuvântul trup S-a făcut? Vedeţi, dar, că pururea Învierea şi Bunavestire petrec împreună? Să vedem, dar, şi lucrarea unirii acestor două praznice. Să începem de la Bunavestire, pentru că aceasta este începătura mântuirii noastre şi să o aducem până la Înviere, fiindcă aceasta este şi sfârşitul şi săvârşirea mântuirii noastre.
Întru Bunăvestirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, întruparea Cuvântului lui Dumnezeu s-a făcut cu bunăvoirea lui Dumnezeu Tatăl şi prin umbrirea şi lucrarea Sfântului Duh şi cu împreună-voinţa Cuvântului. La fel, Învierea lui Hristos din morţi, cu a Aceluiaşi Dumnezeu Tatăl, împreună şi cu bunăvoinţa şi lucrarea Sfântului Duh şi cu însăşi bunăvoirea lui Hristos, a fost. Când Sfântul Petru, pe acel olog, lângă poarta bisericii, l-a tămăduit, a zis, către arhierei şi către stăpânitorii evreilor: „În ştire să vă fie vouă tuturor şi la tot norodul lui Israel, că în numele lui Hristos Iisus Nazarineanul, pe Care voi L-aţi răstignit, pe Care Dumnezeu L-a înviat din morţi, întru acela stă acest olog, înaintea voastră sănătos.” Cu aceste cuvinte, arăta Apostolul că, prin bună-voirea lui Dumnezeu Tatăl, a înviat Hristos, împreună-lucrând şi Sfântul Duh, după Scriptura lui Ezechiel: „A venit asupra Mea Duh şi M-a pus pe picioarele Mele”, dar şi Însuşi Hristos voind, ca unul ce avea, la această lucrare, stăpânire, pentru că El zicea: „Putere am a-Mi pune sufletul Meu şi putere am, iarăşi, a-l lua pe el.” Precum, când murea pe cruce, şi pe al său Duh l-a încredinţat Tatălui, zicând: „Părinte, în mâinile Tale îmi dau Duhul Meu.” Tot aşa, a luat Duhul Său din mâna Părintelui, sculându-se din mormânt şi înviind din morţi.
Întru Bunavestire, îngerul Gavriil a fost slujitor minunii, că îngerul cel înainte stătător, a fost trimis din cer să zică Născătoarei de Dumnezeu: „Bucură-te!” Şi Învierea lui Hristos nu a fost fără îngerească slujire, că îngerul Domnului, pogorându-se din Cer, a prăvălit piatra, şi doi îngeri în mormânt au fost văzuţi; şi pe îngerul, care a venit către Născătoarea de Dumnezeu şi i-a binevestit ei Învierea lui Hristos. îl adeverează Biserica, atunci când cântă: „Îngerul a strigat, celei pline de Dar, Curată Fecioară, bucură-te, că Fiul Tău a înviat a treia zi din mormânt.”
La Bunavestire, s-a arătat Preasfânta Fecioară îngerului întru a Sa feciorească nevinovăţie, ca ceea ce nu ştia de bărbat, zicând: „Cum va fi Mie aceasta, fiindcă de bărbat nu ştiu şi de trupească însoţire sunt nevinovată.” Iar, la pătimirea Domnului, cea mai înainte de Înviere, a mărturisit Pilat pentru nevinovăţia lui Iisus, zicând: „Eu nici o vină nu aflu întru omul acesta şi morţii nu este vinovat.”
Întru Bunavestire, voinţa Preacuratei Fecioare a fost împreună cu voinţa Domnului, că a răspuns îngerului: „Iată roaba Domnului, fie mie acum după cuvântul tău.” Tot aşa, la primirea paharului şi a pătimirii, ce avea să se săvârşească, a fost împreună şi voinţa lui Hristos, că a zis către Părintele: „De este voia Ta, îl voi bea.”
Întru Bunavestire a Cuvântului lui Dumnezeu, Cuvântul Tatălui, Cel Unul-născut, S-a îmbrăcat în trup omenesc, precum se propovăduieşte în Evanghelie: „Şi Cuvântul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit între noi.” Iar, după Înviere, trupul s-a îmbrăcat întru dumnezeire, precum se zice: „Domnul a împărăţit întru podoabă S-a îmbrăcat”, în podoaba dumnezeirii. Că a pătimit ca un om, iar ca un Dumnezeu a înviat întru slavă, şi mărturiseşte iubitul Lui ucenic, Ioan Evanghelistul: „Am văzut slava Lui, ca slava Unuia-născut din Tatăl, plin de dar şi de adevăr.”
Întru Bunăvestire, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a avut, mai întâi, ocară şi necinste, că Iosif, cugetând în inima sa, vifor de gânduri necredincioase, îi zicea: „Mărie, ce este lucrul acesta ce văd întru tine, ca în loc de cinste, prihană, în loc de veselie, întris-8 tare, şi, în loc de a mă lăuda, mi-ai adus ocară?” Dar şi la Învierea lui Hristos, a mers mai înainte ocara şi necinstea, când era pe cruce, socotit cu cei fără de lege şi în mijlocul a doi tâlhari răstignit. Amândouă aceste praznice nu sunt fără de mucenicie, că, precum Hristos, pe cruce era mucenic, aşa şi Preacurata Fecioară Maria, cea Preaînţeleaptă, trăia, cu adevărat, cruce şi mucenicie, căci răbda fără de vină, ocări, de la Iosif şi bănuieli, de la alţii, ca pentru un lucru fără de lege ca şi cum ar fi fost furată de nuntă. Dar, la amândouă praznicele, acea necinste s-a întors întru slavă: că Hristos, pătimind, a intrat în slava Sa, iar Preacurata Născătoare de Dumnezeu, după acea ocară, mai cinstită decât heruvimii şi mai slăvită decât serafimii, s-a proslăvit. La Bunavestire, Hristos Şi-a logodit Lui firea omenească, iar la Înviere, Şi-a proslăvit Lui această fire, îmbrăcând stricăciunea întru nestricăciune şi pe moarte îmbrăcându-o întru nemurire.
La Bunăvestirea Preacuratei Fecioare, s-a sfărâmat capul balaurului, călcându-se veninul păcatului celui întâi zidit, iar la Înviere, Fiul ei, Domnul nostru a stricat iadul si a sfărâmat pe diavolul şi a surpat împărăţia lui.
La Bunavestire, moartea din pricina păcatului s-a zdrobit, iar la Înviere şi moartea trupului s-a biruit, că Domnul nostru, cu moartea, pe moarte a călcat şi viaţă celor din mormânturi a dăruit.
La Bunavestire s-a pregătit, mai dinainte, peştera, întru care Hristos avea să se nască. Dar, pe acelaşi Hristos, L-a primit şi peştera şi mormântul; că peşteră era la Naştere, peşteră şi la Înviere.
Întreagă, fecioria Născătoarei de Dumnezeu s-a păzit, la Bunavestire; întregi, şi peceţile mormântului s-au păzit, la Învierea lui Hristos. Că aşa a trecut Hristos prin mormântul cel pecetluit, precum S-a născut din Născătoarea de Dumnezeu, cu curăţia fiind ea pecetluită şi cu fecioria păzită.
La Întrupare, Hristos a fost ca un miel, fără de prihană, care în pântecele Fecioarei s-a păscut, iar la Înviere, acelaşi miel a crescut Leu, că, iată, a biruit Leul din seminţia lui Iuda. Şi, dănţuind, zice către ai Săi: „Îndrăzniţi, că Eu am biruit!”
După Bunavestire, Preacurata Fecioară s-a dus la munte, iar după Înviere, Hristos a mers în muntele Galileii, unde a poruncit şi Ucenicilor Săi să meargă: „Spuneţi şi ucenicilor şi lui Petru că voi merge, mai înainte de voi, în Galileea.”
După Bunavestire, Preacurata Fecioară, umplându-se de mare bucurie, a cântat: „Măreşte suflete al meu, pre Domnul şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu.” Iar întru Învierea Fiului său şi Dumnezeu, o, cine poate povesti cu ce fel de bucurie s-a umplut, văzându-L pe Acela viu, ea care, pentru moartea Lui, se tânguia, nemîngâiată. Pe a ei bucurie o pomeneşte şi Sfânta Biserică, ceea ce se bucură împreună cu dânsa, cântând: „Iară tu, Curată veseleşte-te, întru Învierea Celui născut al tău.”
Iată, dar, precum vedeţi, o. ascultătorilor, că Bunăvestirea Preacuratei Născătoare de Dumnezeu şi Învierea lui Hristos au multă unire în multe din lucrările lor şi cu cuviinţă este a sărbători aceste două praznice împreună.
Să prăznuim, dar, umplându-ne cu îndoită bucurie duhovnicească. Să slăvească sufletul nostru pe Domnul şi să se bucure duhul nostru, de Dumnezeu, Mântuitorul nostru. Cel ce a înviat a treia zi din mormânt. Şi, iarăşi, să slăvească sufletul nostru pe Preacurata Doamnă Măria, şi să se bucure duhul nostru de Născătoarea de Dumnezeu, apărătoarea noastră, prin care am aflat mântuirea. Pentru că, prin Născătoarea de Dumnezeu, a mântuit Hristos Dumnezeu lumea. Fie deci lui Hristos, Dumnezeului nostru, Celui ce întru preacuratul pântec fecioresc S-a întrupat şi, fără de stricăciune, S-a născut şi a pătimit pentru mântuirea noastră şi a înviat din mormânt, fie Lui de la noi, robii Săi, împreună şi Preacinstitei de Dumnezeu Născătoare, cinste, slavă, mulţumire şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii cei nesfârşiţi.
Dar, încă nu amin. Că mai am ceva de spus către cei mai neştiutori, spre folos. Că, ceea ce am vorbit până acum, pentru cei ce cunosc Scriptura, am vorbit şi nu vreau ca, pe cei ce nu o cunosc să-i slobozesc, fără să le fiu de folos.
Au ştie dragostea voastră de aceste două praznice? Că ieri, adică, s-a început Învierea lui Hristos, iar astăzi se prăznuieşte Bunavestire a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu; şi ce ne învaţă ele pe noi?
Ne învaţă a învia din moartea sufletească, spre viaţa cea cu fapte bune şi a ne uni cu Dumnezeu, cu acel fel de tare şi nedespărţită legătură, precum S-a unit Dumnezeu Cuvântul cu firea trupului omenesc, întru preacuratul pântece al Fecioarei.
Învierea lui Hristos ne învaţă pe noi a învia din moartea sufletească, spre viaţa cea cu fapte bune, după apostolescul cuvânt: „Că precum Hristos S-a sculat din morţi, prin mărirea Tatălui, aşa şi noi, întru înnoirea vieţii să umblăm.”
Au ştiţi voi ce este moartea sufletească? Moartea sufletească este păcatul cel greu, de moarte, pentru care omul are a se chinui în veci, în iad. Şi pentru ce, dar, păcatul cel greu este moartea sufletului? Pentru aceea că ia pe Dumnezeu din suflet, prin Care sufletul vieţuieşte. Că precum sufletul dă viaţă trupului, aşa Dumnezeu dă viaţă sufletului. Şi precum trupul fără de suflet se face mort, aşa şi sufletul, fără de Dumnezeu, mort este. Pentru aceasta Sfântul Calist, patriarhul Constantinopolului, zice: „Mulţi au suflet mort în trupul cel viu, ca şi cum ar fi îngropaţi în mormânt. Mormânt trupul, mort sufletul, mormântul umblă, iar sufletul dintr-însul este neînsufleţit, adică, fără de Dumnezeu, pe Dumnezeu neavându-L într-însul, că trupul cel viu poartă întru el pe sufletul cel mort.”
Şi de nu crede cineva cele grăite, să asculte înseşi cuvintele Domnului. Că Domnul, arătându-se, oarecând, lui Ioan, iubitul Său ucenic, i-a zis: „Îngerului Bisericii din Sardes scrie-i: Ştiu faptele tale, îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort.” Să luăm aminte la cuvintele Domnului. Că pe un bărbat cinstit, cu chip de sfinţenie, cu rânduială de înger, îngerul Bisericii din Sardes, îl numeşte viu, dar îi zice că este mort. Nume ai că trăieşti, dar eşti mort, cu numele viu, dar cu faptele mort, cu numele sfânt, iar cu faptele păcătos, cu numele înger, iar cu fapte nu de înger, ci cu faptele celui potrivnic îngerului, cu trupul viu, iar cu sufletul mort. Pentru ce? Însuşi Domnul arată pricina, zicând: „N-am aflat faptele tale depline înaintea Domnului tău.” O, cât de plin de spaimă şi de frică este acest lucru. Avea, deci, acel înger din Sardes oarecare lucruri bune, avea la vedere şi viaţă şi de către oameni se socotea şi se numea înger, precum nici Însuşi Domnul titlul cel îngeresc nu i-l ia, pentru că înger îl numeşte pe el. Dar, fiindcă nu era desăvârşit în faptele cele bune, nu era deplin sfânt, nu era desăvârşit înger în trup, ci, doar, cu numele şi cu părerea era înger şi sfânt, dar cu faptele bune şi lucrurile în alt fel era, pentru aceea, ca pe un mort, l-a socotit pe dânsul Dumnezeu.
Ce, dar, vom socoti, atunci, despre noi păcătoşii, neavând nici o faptă bună, ci întru păcatele cele pătimaşe, ca porcul în noroi tăvălindu-ne? Oare, în ce fel ne aflăm noi înaintea lui Dumnezeu? Au nu ca nişte morţi suntem socotiţi? Au nu va zice Dumnezeu şi către fiecare dintre noi, aceleaşi cuvinte: „Nume ai că trăieşti, dar eşti mort, cu trupul eşti viu, o, păcătosule nepocăit, dar cu sufletul eşti mort? Pentru ce? Pentru că a plecat Dumnezeu din sufletul tău, din pricina păcătoaselor tale fapte.”
Dar, în ce fel, păcatul cel greu, de moarte şi mare, ia din suflet pe Dumnezeu, prin Care el putea să trăiască, şi face sufletul mort, aceasta luminat se arată în pilda din Evanghelie, cu fiul cel desfrânat, întors la părintele său, care a zis: „Acesta mort era şi a înviat.” Dar să cercetăm puţin tâlcuirea acestei pilde. Un om oarecare avea doi feciori; Dumnezeu, Cel ce S-a făcut om, pentru iubirea de oameni, are două făpturi înţelegătoare, ca pe doi fii: pe înger şi pe om, îngerul ca un fiu mai vârstnic al Lui, care a fost zidit mai înainte de om şi este, cu locul, cu darul şi cu slava, aşezat mai sus decât omul, iar omul, ca un fiu mai tânăr, mai pe urmă făcut, şi care, fiindcă este micşorat, cu puţin, faţă de îngeri, este ca un frate mai mic.
Fiul cel mic, până când vieţuia pe lângă părintele său, nu era fiu al desfrânării, ci fiu al părintelui, cinstit moştenitor. Dar, după ce s-a dus într-o ţară, departe, şi şi-a risipit toată avuţia sa, vieţuind în desfrânare, atunci, s-a numit fiu desfrânat şi mort, că era într-adevăr mort. Omul, până când se află alături de Dumnezeu, făcătorul şi viaţa sa, prin Care vieţuieşte şi se mişcă şi este, până atunci, nu se socoteşte a fi mort, cu sufletul, înaintea lui Dumnezeu, până atunci în sufletul lui vieţuieşte Dumnezeu, până atunci Darul lui Dumnezeu înviază sufletul său. Iar, de se va smulge omul de la Dumnezeu, din viaţa cea adevărată şi cu fapte bune, cum se cuvine unui creştin, şi se va cufunda în spurcatele fărădelegi, atunci, îndată se depărtează Dumnezeu din sufletul său, Se duce de la el, împreună cu Darul Său cel făcător de viaţă, cum se duce o albină ce este izgonită de fum, aşa şi Dumnezeu, de stricăciunea păcatului fiind izgonit, Se duce, şi, acel suflet, se face ca un mort. Şi atunci se poate zice despre acel om că este mort: nume are că este viu, dar este mort.
Pentru un suflet mort, în acest fel, care a murit prin păcate, oare îi stă lui înainte vreun fel de înviere? Îi stă; şi nu o dată, ci de mai multe ori. Una este învierea trupurilor celor moarte, pe care o aşteptăm în ziua cea de apoi, cum zicem în Crez: „Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie.” Iar sufletului, care îndrăgeşte răutatea, adeseori i se face învierea. Şi care este învierea sufletului? Sfânta pocăinţă. Că, precum păcatul este moartea sufletului, aşa şi sfânta pocăinţă, este învierea sufletului. Fiului celui desfrânat, când cu pocăinţă s-a întors către tatăl său, i s-a zis: „Acesta era mort şi a înviat.” Căci, atunci, când era departe de părintele său, în ţara păcatului, era mort. Iar, după ce s-a întors şi s-a pocăit, îndată a înviat, cu sufletul, că mort era şi a înviat. Şi precum am zis, învierea aceasta a sufletului, adesea se face. Că, de câte ori omul păcătuieşte, moare cu sufletul şi de câte ori se pocăieşte, de atâtea ori înviază, după cuvântul care zice: „De câte ori vei cădea, de atâtea ori scoală-te şi te vei mântui.”
Praznicul acesta de faţă, al Învierii Domnului, ne învaţă pe noi a învia din moartea sufletească, adică, a ne pocăi pentru păcate. Şi nu numai a învia, ci să şi înviem după chipul lui Hristos, precum zice Apostolul: „Hristos S-a sculat din morţi şi nu va mai muri, că moartea pe Dânsul nu-L mai stăpâneşte”; aşa şi noi întru învierea vieţii să umblăm. Că, precum Hristos, după a Sa înviere, nu mai moare, aşa şi noi, după pocăinţa noastră să nu ne mai întoarcem la păcatele noastre de moarte de la început. Că ce folos avem dacă, după spălare de noroi, iarăşi în noroi ne întoarcem? Ce folos, dacă ieşind din prăpastie, iarăşi în prăpastie ne aruncăm? Ce folos, dacă după ce ne-am tămăduit de răni, iarăşi, amar ne rănim? Ce folos este a învia din moarte sufletească şi, iarăşi, a ne omorî sufletul cu păcatele? Aceea este adevărata înviere a sufletului ca, o dată înviind cu Hristos, la moarte să nu ne mai întoarcem şi mai mult a nu muri.
Iar celălalt praznic ce ne stă în faţă, praznicul Buneivestiri a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, întru care Dumnezeu Cuvântul S-a unit, tare şi nedespărţit, cu trupul omenesc, ne învaţă şi pe noi a ne uni cu Dumnezeu. Că nu-i destul numai să înviezi din moartea sufletească, ci trebuie şi a ne uni, tare, cu Dumnezeu, că dacă cu El nu ne vom uni, atunci, iarăşi, cădem în moarte şi, iarăşi, prin păcate, murim. Iar cela ce se va uni tare cu Dumnezeu, va petrece fără de moarte, fără cădere, neîntorcându-se, la cele mai dinainte răutăţi.
Cum, deci, ne vom uni cu Dumnezeu? Aşa precum S-a unit şi Dumnezeu întru a Sa întrupare, cu trupul omenesc. Că atât S-a unit Dumnezeu cu trupul omenesc, încât niciodată nu-l va mai lăsa pe el, întru nesfârşiţii veci, cu dânsul are să petreacă şi cu dânsul are să împărăţească în cer. Aşa şi omul, care a înviat din păcate, dator este a se uni cu Dumnezeu, făcătorul şi răscumpărătorul său, ca niciodată să nu-L părăsească pe El, nu numai prin fapte, dar nici cu gândurile şi niciodată să nu se îndepărteze de la El. Că se zice în Psalm: „Cei ce se depărtează de Tine, vor pieri.”
Dar nu voiesc a lungi mai mult cuvântul, la aceste praznice, de acum, îngreunându-vă auzul. La aceste praznice, Învierea şi Bunavestire, şi Bunavestire cu Învierea, vă doresc vouă tot folosul sufletesc, ca şi tot folosul trupesc.
Şi nu uitaţi acestea: Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă întru sine, de nu va fi în viţă, aşa şi voi, de nu veţi fi în Hristos, temelia pocăinţei:
Iuda era făcător de minuni, până a nu cădea în păcatul iubirii de arginţi:
Iacob pustnicul era făcător de minuni, până a nu cădea în păcatul cel trupesc, cu fecioara pe care o slobozise din îndrăcire:
Preotul Saprichie era mucenic, dar pentru că, din răutate, s-a împietrit şi n-a iertat pe fratele său, apoi îndată şi de Hristos s-a lepădat:
Sufletul, până nu se desparte de Dumnezeu prin păcate, este viu şi lucrător, dar cum se smulge de la Dumnezeu, prin căderea în păcate, îndată se face mort şi nelucrător. Amin.
NOTĂ:
[1]. Sfântul Ierarh Serafim Sobolev spune: „Atitudinea negativă faţă de limitele arătate pentru stabilirea timpului serbării marilor sărbători duce în continuare noul calendar la încălcarea Tipicului. Biserica a prevăzut coincidenţa unora din marile sărbători neschimbătoare cu sărbătorile schimbătoare, la fel şi cu alte zile ale Postului Mare. Pentru toate aceste cazuri de coincidenţă ea a stabilit o rânduială fixă a slujbelor bisericeşti. Dar distrugând aceste limite, calendarul nou distruge de asemenea şi această hotărâre a Bisericii Ortodoxe. De aceea în stilul nou niciodată nu poate coincide aceeaşi sărbătoare a Bunei-Vestiri cu zilele Săptămânii Patimilor şi la fel nu poate avea Kirio-Paşti, adică coincidenţa Bunei-Vestiri cu sărbătoarea Paştelui, lucru care încalcă clar Tipicul bisericesc.”
din cartea Viaţa, minunile şi învăţăturile Sfântului Ierarh Serafim Sobolev făcătorul de minuni din Sofia, editura AMD, Bucureşti, 2003, pag. 119.
* * *
Hristos a înviat din morţi. Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi. (Ioan 1,14)Două prea luminate praznice, Învierea lui Hristos şi Bunavestire a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, acum, împreună le avem, iubiţii mei ascultători, două Praznice luminate. Întru amândouă aceste prăznuiri, Sfânta Biserică ridică pe fiii săi spre bucurie. Întru Bunavestire cântă: „Bine vesteşte, pământule, bucurie mare; lăudaţi, ceruri, slava lui Dumnezeu.” Iar, întru Învierea Domnului zice: „Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim întru dânsa.”
Au doar, ştiţi, o, iubiţilor, cum s-ar putea numi, cu un cuvânt, cea de acum îndoită prăznuire? Să o numească fiecare, cum va voi, dar eu o voi numi pe ea Brâu cu care se încinge Mireasa lui Hristos, Biserica cea sfântă. Că precum brâul are două capete, departe unul de altul, când însă se va încinge cineva cu el, atunci, amândouă capetele se împreună la un loc şi într-o legătură se leagă. Aşa, şi întru taina mântuirii noastre, aceste două praznice: al Buneivestiri şi al Învierii sunt ca două capete ale unui brâu. Că întru Bunavestire, mântuirea noastră s-a început, precum se citeşte în troparul acela: „Astăzi este începătura mântuirii noastre şi arătarea tainei celei din veac.” Iar, la Înviere, mântuirea noastră şi-a aflat al său sfârşit, cu bună norocire, zicând pe cruce Hristos: „Săvârşitu-s-a!” Lung este acest brâu al mântuirii noastre, că, de la începutul lui, până la sfârşit, adică de la Bunavestire până la Înviere, au trecut treizeci şi patru de ani. Şi când Mireasa lui Hristos, Biserica cea Sfântă ce s-a răscumpărat cu sfânt Sângele Lui, cu acest brâu al mântuirii s-a încins, atunci, amândouă aceste capete sunt: Bunavestire şi Învierea, începutul mântuirii noastre şi săvârşirea ei. Într-un loc şi într-o legătură s-au împreunat. Că Acela a pătimit, Care şi din morţi a înviat. Acela Care întâi în pântecele Fecioarei S-a întrupat. Şi cine S-a întrupat? Acela care avea să învieze din morţi. Iar noi, pe amândouă acestea, întru o unire prăznuindu-le, şi pe Hristos înviat Îl cântăm şi Întruparea Lui o proslăvim, că Hristos a înviat din morţi şi Cuvântul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit întru noi.Pe aceste neunite cântări bisericeşti ale acestor două praznice, Tipicul bisericesc, prin capitolele lui Marcu, ce sunt puse spre citire, le aduce la o unire. Iar mie, daţi-mi voie, prin dragostea voastră, ca lucrarea acestor praznice, întru o unire a o aduce şi a o arăta: că Bunăvestirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi Învierea lui Hristos au întru ele multă unire, în lucrarea lor.
Nu numai întru acest an, 1702, praznicul Învierii lui Hristos şi praznicul Buneivestiri al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu s-au unit în Lunea cea luminată, că, în toţii anii, Învierea lui Hristos, nu se săvârşeşte fără de Bunavestire. Pentru că, în fiecare an, când prăznuim Paştile lui Hristos, întru însăşi ziua întâi a Paştilor, în Duminica Paştilor, auzim propovăduindu-se, în Evanghelie, aceste cuvinte: „Şi Cuvântul trup S-a făcut.” Ce, oare, ne spun nouă aceste cuvinte? Au nu propovăduiesc Bunavestire, întru care cu glasul Arhanghelului şi cu umbrirea Sfântului Duh, Dumnezeu Cuvântul trup S-a făcut? Vedeţi, dar, că pururea Învierea şi Bunavestire petrec împreună? Să vedem, dar, şi lucrarea unirii acestor două praznice. Să începem de la Bunavestire, pentru că aceasta este începătura mântuirii noastre şi să o aducem până la Înviere, fiindcă aceasta este şi sfârşitul şi săvârşirea mântuirii noastre.
Întru Bunăvestirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, întruparea Cuvântului lui Dumnezeu s-a făcut cu bunăvoirea lui Dumnezeu Tatăl şi prin umbrirea şi lucrarea Sfântului Duh şi cu împreună-voinţa Cuvântului. La fel, Învierea lui Hristos din morţi, cu a Aceluiaşi Dumnezeu Tatăl, împreună şi cu bunăvoinţa şi lucrarea Sfântului Duh şi cu însăşi bunăvoirea lui Hristos, a fost. Când Sfântul Petru, pe acel olog, lângă poarta bisericii, l-a tămăduit, a zis, către arhierei şi către stăpânitorii evreilor: „În ştire să vă fie vouă tuturor şi la tot norodul lui Israel, că în numele lui Hristos Iisus Nazarineanul, pe Care voi L-aţi răstignit, pe Care Dumnezeu L-a înviat din morţi, întru acela stă acest olog, înaintea voastră sănătos.” Cu aceste cuvinte, arăta Apostolul că, prin bună-voirea lui Dumnezeu Tatăl, a înviat Hristos, împreună-lucrând şi Sfântul Duh, după Scriptura lui Ezechiel: „A venit asupra Mea Duh şi M-a pus pe picioarele Mele”, dar şi Însuşi Hristos voind, ca unul ce avea, la această lucrare, stăpânire, pentru că El zicea: „Putere am a-Mi pune sufletul Meu şi putere am, iarăşi, a-l lua pe el.” Precum, când murea pe cruce, şi pe al său Duh l-a încredinţat Tatălui, zicând: „Părinte, în mâinile Tale îmi dau Duhul Meu.” Tot aşa, a luat Duhul Său din mâna Părintelui, sculându-se din mormânt şi înviind din morţi.
Întru Bunavestire, îngerul Gavriil a fost slujitor minunii, că îngerul cel înainte stătător, a fost trimis din cer să zică Născătoarei de Dumnezeu: „Bucură-te!” Şi Învierea lui Hristos nu a fost fără îngerească slujire, că îngerul Domnului, pogorându-se din Cer, a prăvălit piatra, şi doi îngeri în mormânt au fost văzuţi; şi pe îngerul, care a venit către Născătoarea de Dumnezeu şi i-a binevestit ei Învierea lui Hristos. îl adeverează Biserica, atunci când cântă: „Îngerul a strigat, celei pline de Dar, Curată Fecioară, bucură-te, că Fiul Tău a înviat a treia zi din mormânt.”
La Bunavestire, s-a arătat Preasfânta Fecioară îngerului întru a Sa feciorească nevinovăţie, ca ceea ce nu ştia de bărbat, zicând: „Cum va fi Mie aceasta, fiindcă de bărbat nu ştiu şi de trupească însoţire sunt nevinovată.” Iar, la pătimirea Domnului, cea mai înainte de Înviere, a mărturisit Pilat pentru nevinovăţia lui Iisus, zicând: „Eu nici o vină nu aflu întru omul acesta şi morţii nu este vinovat.”
Întru Bunavestire, voinţa Preacuratei Fecioare a fost împreună cu voinţa Domnului, că a răspuns îngerului: „Iată roaba Domnului, fie mie acum după cuvântul tău.” Tot aşa, la primirea paharului şi a pătimirii, ce avea să se săvârşească, a fost împreună şi voinţa lui Hristos, că a zis către Părintele: „De este voia Ta, îl voi bea.”
Întru Bunavestire a Cuvântului lui Dumnezeu, Cuvântul Tatălui, Cel Unul-născut, S-a îmbrăcat în trup omenesc, precum se propovăduieşte în Evanghelie: „Şi Cuvântul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit între noi.” Iar, după Înviere, trupul s-a îmbrăcat întru dumnezeire, precum se zice: „Domnul a împărăţit întru podoabă S-a îmbrăcat”, în podoaba dumnezeirii. Că a pătimit ca un om, iar ca un Dumnezeu a înviat întru slavă, şi mărturiseşte iubitul Lui ucenic, Ioan Evanghelistul: „Am văzut slava Lui, ca slava Unuia-născut din Tatăl, plin de dar şi de adevăr.”
Întru Bunăvestire, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a avut, mai întâi, ocară şi necinste, că Iosif, cugetând în inima sa, vifor de gânduri necredincioase, îi zicea: „Mărie, ce este lucrul acesta ce văd întru tine, ca în loc de cinste, prihană, în loc de veselie, întris-8 tare, şi, în loc de a mă lăuda, mi-ai adus ocară?” Dar şi la Învierea lui Hristos, a mers mai înainte ocara şi necinstea, când era pe cruce, socotit cu cei fără de lege şi în mijlocul a doi tâlhari răstignit. Amândouă aceste praznice nu sunt fără de mucenicie, că, precum Hristos, pe cruce era mucenic, aşa şi Preacurata Fecioară Maria, cea Preaînţeleaptă, trăia, cu adevărat, cruce şi mucenicie, căci răbda fără de vină, ocări, de la Iosif şi bănuieli, de la alţii, ca pentru un lucru fără de lege ca şi cum ar fi fost furată de nuntă. Dar, la amândouă praznicele, acea necinste s-a întors întru slavă: că Hristos, pătimind, a intrat în slava Sa, iar Preacurata Născătoare de Dumnezeu, după acea ocară, mai cinstită decât heruvimii şi mai slăvită decât serafimii, s-a proslăvit. La Bunavestire, Hristos Şi-a logodit Lui firea omenească, iar la Înviere, Şi-a proslăvit Lui această fire, îmbrăcând stricăciunea întru nestricăciune şi pe moarte îmbrăcându-o întru nemurire.
La Bunăvestirea Preacuratei Fecioare, s-a sfărâmat capul balaurului, călcându-se veninul păcatului celui întâi zidit, iar la Înviere, Fiul ei, Domnul nostru a stricat iadul si a sfărâmat pe diavolul şi a surpat împărăţia lui.
La Bunavestire, moartea din pricina păcatului s-a zdrobit, iar la Înviere şi moartea trupului s-a biruit, că Domnul nostru, cu moartea, pe moarte a călcat şi viaţă celor din mormânturi a dăruit.
La Bunavestire s-a pregătit, mai dinainte, peştera, întru care Hristos avea să se nască. Dar, pe acelaşi Hristos, L-a primit şi peştera şi mormântul; că peşteră era la Naştere, peşteră şi la Înviere.
Întreagă, fecioria Născătoarei de Dumnezeu s-a păzit, la Bunavestire; întregi, şi peceţile mormântului s-au păzit, la Învierea lui Hristos. Că aşa a trecut Hristos prin mormântul cel pecetluit, precum S-a născut din Născătoarea de Dumnezeu, cu curăţia fiind ea pecetluită şi cu fecioria păzită.
La Întrupare, Hristos a fost ca un miel, fără de prihană, care în pântecele Fecioarei s-a păscut, iar la Înviere, acelaşi miel a crescut Leu, că, iată, a biruit Leul din seminţia lui Iuda. Şi, dănţuind, zice către ai Săi: „Îndrăzniţi, că Eu am biruit!”
După Bunavestire, Preacurata Fecioară s-a dus la munte, iar după Înviere, Hristos a mers în muntele Galileii, unde a poruncit şi Ucenicilor Săi să meargă: „Spuneţi şi ucenicilor şi lui Petru că voi merge, mai înainte de voi, în Galileea.”
După Bunavestire, Preacurata Fecioară, umplându-se de mare bucurie, a cântat: „Măreşte suflete al meu, pre Domnul şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu.” Iar întru Învierea Fiului său şi Dumnezeu, o, cine poate povesti cu ce fel de bucurie s-a umplut, văzându-L pe Acela viu, ea care, pentru moartea Lui, se tânguia, nemîngâiată. Pe a ei bucurie o pomeneşte şi Sfânta Biserică, ceea ce se bucură împreună cu dânsa, cântând: „Iară tu, Curată veseleşte-te, întru Învierea Celui născut al tău.”
Iată, dar, precum vedeţi, o. ascultătorilor, că Bunăvestirea Preacuratei Născătoare de Dumnezeu şi Învierea lui Hristos au multă unire în multe din lucrările lor şi cu cuviinţă este a sărbători aceste două praznice împreună.
Să prăznuim, dar, umplându-ne cu îndoită bucurie duhovnicească. Să slăvească sufletul nostru pe Domnul şi să se bucure duhul nostru, de Dumnezeu, Mântuitorul nostru. Cel ce a înviat a treia zi din mormânt. Şi, iarăşi, să slăvească sufletul nostru pe Preacurata Doamnă Măria, şi să se bucure duhul nostru de Născătoarea de Dumnezeu, apărătoarea noastră, prin care am aflat mântuirea. Pentru că, prin Născătoarea de Dumnezeu, a mântuit Hristos Dumnezeu lumea. Fie deci lui Hristos, Dumnezeului nostru, Celui ce întru preacuratul pântec fecioresc S-a întrupat şi, fără de stricăciune, S-a născut şi a pătimit pentru mântuirea noastră şi a înviat din mormânt, fie Lui de la noi, robii Săi, împreună şi Preacinstitei de Dumnezeu Născătoare, cinste, slavă, mulţumire şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii cei nesfârşiţi.
Dar, încă nu amin. Că mai am ceva de spus către cei mai neştiutori, spre folos. Că, ceea ce am vorbit până acum, pentru cei ce cunosc Scriptura, am vorbit şi nu vreau ca, pe cei ce nu o cunosc să-i slobozesc, fără să le fiu de folos.
Au ştie dragostea voastră de aceste două praznice? Că ieri, adică, s-a început Învierea lui Hristos, iar astăzi se prăznuieşte Bunavestire a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu; şi ce ne învaţă ele pe noi?
Ne învaţă a învia din moartea sufletească, spre viaţa cea cu fapte bune şi a ne uni cu Dumnezeu, cu acel fel de tare şi nedespărţită legătură, precum S-a unit Dumnezeu Cuvântul cu firea trupului omenesc, întru preacuratul pântece al Fecioarei.
Învierea lui Hristos ne învaţă pe noi a învia din moartea sufletească, spre viaţa cea cu fapte bune, după apostolescul cuvânt: „Că precum Hristos S-a sculat din morţi, prin mărirea Tatălui, aşa şi noi, întru înnoirea vieţii să umblăm.”Au ştiţi voi ce este moartea sufletească? Moartea sufletească este păcatul cel greu, de moarte, pentru care omul are a se chinui în veci, în iad. Şi pentru ce, dar, păcatul cel greu este moartea sufletului? Pentru aceea că ia pe Dumnezeu din suflet, prin Care sufletul vieţuieşte. Că precum sufletul dă viaţă trupului, aşa Dumnezeu dă viaţă sufletului. Şi precum trupul fără de suflet se face mort, aşa şi sufletul, fără de Dumnezeu, mort este. Pentru aceasta Sfântul Calist, patriarhul Constantinopolului, zice: „Mulţi au suflet mort în trupul cel viu, ca şi cum ar fi îngropaţi în mormânt. Mormânt trupul, mort sufletul, mormântul umblă, iar sufletul dintr-însul este neînsufleţit, adică, fără de Dumnezeu, pe Dumnezeu neavându-L într-însul, că trupul cel viu poartă întru el pe sufletul cel mort.”
Şi de nu crede cineva cele grăite, să asculte înseşi cuvintele Domnului. Că Domnul, arătându-se, oarecând, lui Ioan, iubitul Său ucenic, i-a zis: „Îngerului Bisericii din Sardes scrie-i: Ştiu faptele tale, îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort.” Să luăm aminte la cuvintele Domnului. Că pe un bărbat cinstit, cu chip de sfinţenie, cu rânduială de înger, îngerul Bisericii din Sardes, îl numeşte viu, dar îi zice că este mort. Nume ai că trăieşti, dar eşti mort, cu numele viu, dar cu faptele mort, cu numele sfânt, iar cu faptele păcătos, cu numele înger, iar cu fapte nu de înger, ci cu faptele celui potrivnic îngerului, cu trupul viu, iar cu sufletul mort. Pentru ce? Însuşi Domnul arată pricina, zicând: „N-am aflat faptele tale depline înaintea Domnului tău.” O, cât de plin de spaimă şi de frică este acest lucru. Avea, deci, acel înger din Sardes oarecare lucruri bune, avea la vedere şi viaţă şi de către oameni se socotea şi se numea înger, precum nici Însuşi Domnul titlul cel îngeresc nu i-l ia, pentru că înger îl numeşte pe el. Dar, fiindcă nu era desăvârşit în faptele cele bune, nu era deplin sfânt, nu era desăvârşit înger în trup, ci, doar, cu numele şi cu părerea era înger şi sfânt, dar cu faptele bune şi lucrurile în alt fel era, pentru aceea, ca pe un mort, l-a socotit pe dânsul Dumnezeu.
Ce, dar, vom socoti, atunci, despre noi păcătoşii, neavând nici o faptă bună, ci întru păcatele cele pătimaşe, ca porcul în noroi tăvălindu-ne? Oare, în ce fel ne aflăm noi înaintea lui Dumnezeu? Au nu ca nişte morţi suntem socotiţi? Au nu va zice Dumnezeu şi către fiecare dintre noi, aceleaşi cuvinte: „Nume ai că trăieşti, dar eşti mort, cu trupul eşti viu, o, păcătosule nepocăit, dar cu sufletul eşti mort? Pentru ce? Pentru că a plecat Dumnezeu din sufletul tău, din pricina păcătoaselor tale fapte.”
Dar, în ce fel, păcatul cel greu, de moarte şi mare, ia din suflet pe Dumnezeu, prin Care el putea să trăiască, şi face sufletul mort, aceasta luminat se arată în pilda din Evanghelie, cu fiul cel desfrânat, întors la părintele său, care a zis: „Acesta mort era şi a înviat.” Dar să cercetăm puţin tâlcuirea acestei pilde. Un om oarecare avea doi feciori; Dumnezeu, Cel ce S-a făcut om, pentru iubirea de oameni, are două făpturi înţelegătoare, ca pe doi fii: pe înger şi pe om, îngerul ca un fiu mai vârstnic al Lui, care a fost zidit mai înainte de om şi este, cu locul, cu darul şi cu slava, aşezat mai sus decât omul, iar omul, ca un fiu mai tânăr, mai pe urmă făcut, şi care, fiindcă este micşorat, cu puţin, faţă de îngeri, este ca un frate mai mic.
Fiul cel mic, până când vieţuia pe lângă părintele său, nu era fiu al desfrânării, ci fiu al părintelui, cinstit moştenitor. Dar, după ce s-a dus într-o ţară, departe, şi şi-a risipit toată avuţia sa, vieţuind în desfrânare, atunci, s-a numit fiu desfrânat şi mort, că era într-adevăr mort. Omul, până când se află alături de Dumnezeu, făcătorul şi viaţa sa, prin Care vieţuieşte şi se mişcă şi este, până atunci, nu se socoteşte a fi mort, cu sufletul, înaintea lui Dumnezeu, până atunci în sufletul lui vieţuieşte Dumnezeu, până atunci Darul lui Dumnezeu înviază sufletul său. Iar, de se va smulge omul de la Dumnezeu, din viaţa cea adevărată şi cu fapte bune, cum se cuvine unui creştin, şi se va cufunda în spurcatele fărădelegi, atunci, îndată se depărtează Dumnezeu din sufletul său, Se duce de la el, împreună cu Darul Său cel făcător de viaţă, cum se duce o albină ce este izgonită de fum, aşa şi Dumnezeu, de stricăciunea păcatului fiind izgonit, Se duce, şi, acel suflet, se face ca un mort. Şi atunci se poate zice despre acel om că este mort: nume are că este viu, dar este mort.Pentru un suflet mort, în acest fel, care a murit prin păcate, oare îi stă lui înainte vreun fel de înviere? Îi stă; şi nu o dată, ci de mai multe ori. Una este învierea trupurilor celor moarte, pe care o aşteptăm în ziua cea de apoi, cum zicem în Crez: „Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie.” Iar sufletului, care îndrăgeşte răutatea, adeseori i se face învierea. Şi care este învierea sufletului? Sfânta pocăinţă. Că, precum păcatul este moartea sufletului, aşa şi sfânta pocăinţă, este învierea sufletului. Fiului celui desfrânat, când cu pocăinţă s-a întors către tatăl său, i s-a zis: „Acesta era mort şi a înviat.” Căci, atunci, când era departe de părintele său, în ţara păcatului, era mort. Iar, după ce s-a întors şi s-a pocăit, îndată a înviat, cu sufletul, că mort era şi a înviat. Şi precum am zis, învierea aceasta a sufletului, adesea se face. Că, de câte ori omul păcătuieşte, moare cu sufletul şi de câte ori se pocăieşte, de atâtea ori înviază, după cuvântul care zice: „De câte ori vei cădea, de atâtea ori scoală-te şi te vei mântui.”
Praznicul acesta de faţă, al Învierii Domnului, ne învaţă pe noi a învia din moartea sufletească, adică, a ne pocăi pentru păcate. Şi nu numai a învia, ci să şi înviem după chipul lui Hristos, precum zice Apostolul: „Hristos S-a sculat din morţi şi nu va mai muri, că moartea pe Dânsul nu-L mai stăpâneşte”; aşa şi noi întru învierea vieţii să umblăm. Că, precum Hristos, după a Sa înviere, nu mai moare, aşa şi noi, după pocăinţa noastră să nu ne mai întoarcem la păcatele noastre de moarte de la început. Că ce folos avem dacă, după spălare de noroi, iarăşi în noroi ne întoarcem? Ce folos, dacă ieşind din prăpastie, iarăşi în prăpastie ne aruncăm? Ce folos, dacă după ce ne-am tămăduit de răni, iarăşi, amar ne rănim? Ce folos este a învia din moarte sufletească şi, iarăşi, a ne omorî sufletul cu păcatele? Aceea este adevărata înviere a sufletului ca, o dată înviind cu Hristos, la moarte să nu ne mai întoarcem şi mai mult a nu muri.
Iar celălalt praznic ce ne stă în faţă, praznicul Buneivestiri a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, întru care Dumnezeu Cuvântul S-a unit, tare şi nedespărţit, cu trupul omenesc, ne învaţă şi pe noi a ne uni cu Dumnezeu. Că nu-i destul numai să înviezi din moartea sufletească, ci trebuie şi a ne uni, tare, cu Dumnezeu, că dacă cu El nu ne vom uni, atunci, iarăşi, cădem în moarte şi, iarăşi, prin păcate, murim. Iar cela ce se va uni tare cu Dumnezeu, va petrece fără de moarte, fără cădere, neîntorcându-se, la cele mai dinainte răutăţi.Cum, deci, ne vom uni cu Dumnezeu? Aşa precum S-a unit şi Dumnezeu întru a Sa întrupare, cu trupul omenesc. Că atât S-a unit Dumnezeu cu trupul omenesc, încât niciodată nu-l va mai lăsa pe el, întru nesfârşiţii veci, cu dânsul are să petreacă şi cu dânsul are să împărăţească în cer. Aşa şi omul, care a înviat din păcate, dator este a se uni cu Dumnezeu, făcătorul şi răscumpărătorul său, ca niciodată să nu-L părăsească pe El, nu numai prin fapte, dar nici cu gândurile şi niciodată să nu se îndepărteze de la El. Că se zice în Psalm: „Cei ce se depărtează de Tine, vor pieri.”
Dar nu voiesc a lungi mai mult cuvântul, la aceste praznice, de acum, îngreunându-vă auzul. La aceste praznice, Învierea şi Bunavestire, şi Bunavestire cu Învierea, vă doresc vouă tot folosul sufletesc, ca şi tot folosul trupesc.
Şi nu uitaţi acestea: Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă întru sine, de nu va fi în viţă, aşa şi voi, de nu veţi fi în Hristos, temelia pocăinţei:
Iuda era făcător de minuni, până a nu cădea în păcatul iubirii de arginţi:
Iacob pustnicul era făcător de minuni, până a nu cădea în păcatul cel trupesc, cu fecioara pe care o slobozise din îndrăcire:
Preotul Saprichie era mucenic, dar pentru că, din răutate, s-a împietrit şi n-a iertat pe fratele său, apoi îndată şi de Hristos s-a lepădat:
Sufletul, până nu se desparte de Dumnezeu prin păcate, este viu şi lucrător, dar cum se smulge de la Dumnezeu, prin căderea în păcate, îndată se face mort şi nelucrător. Amin.
NOTĂ:
[1]. Sfântul Ierarh Serafim Sobolev spune: „Atitudinea negativă faţă de limitele arătate pentru stabilirea timpului serbării marilor sărbători duce în continuare noul calendar la încălcarea Tipicului. Biserica a prevăzut coincidenţa unora din marile sărbători neschimbătoare cu sărbătorile schimbătoare, la fel şi cu alte zile ale Postului Mare. Pentru toate aceste cazuri de coincidenţă ea a stabilit o rânduială fixă a slujbelor bisericeşti. Dar distrugând aceste limite, calendarul nou distruge de asemenea şi această hotărâre a Bisericii Ortodoxe. De aceea în stilul nou niciodată nu poate coincide aceeaşi sărbătoare a Bunei-Vestiri cu zilele Săptămânii Patimilor şi la fel nu poate avea Kirio-Paşti, adică coincidenţa Bunei-Vestiri cu sărbătoarea Paştelui, lucru care încalcă clar Tipicul bisericesc.”
din cartea Viaţa, minunile şi învăţăturile Sfântului Ierarh Serafim Sobolev făcătorul de minuni din Sofia, editura AMD, Bucureşti, 2003, pag. 119.
sursa:TRADITIA ORTODOXA
Hristos este cu noi!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
HTML