joi, 28 ianuarie 2010

2.Talcuire la rugaciunea Sfantului Efrem Sirul-Doamne si Stapanul vietii mele...

Partea a 2-a
                                            „Iar duhul curăţiei, al gândului smerit,
                                          al răbdării şi al dragostei dăruieşte-l mie
                                                                        robului Tău…”


1. „Duhul curăţiei”: virtute cuprinzătoare


Literatura ascetică, precum şi toată tradiţia patristică în întregime, vorbeşte despre vindecare, despre pocăinţă şi despre nădejde. Acest optimism nu înseamnă superficialitatea şi neatenţia celor care păcătuiesc, ci pocăinţă adevărată şi nevoinţă pentru a câştiga timpul pierdut. Omul trebuie să înţeleagă că trâmbiţa deşteptătoare a Evangheliei şi a Părinţilor Bisericii i se adresează pentru a-i revela cunoaşterea şi a-i întări sinele, şi nu pentru a-l obosi, pentru a aşeza o greutate insuprotabilă pe umerii lui. Toate în Biserică adveresc îndemul evanghelic al iubirii. Mesajul Părinţilor este acela de a comunica şi canaliza transformarea măslinului sălbatic în măslin bun, cu caracteristicile personale ale fiecăruia. Locul şi timpul nu sunt obstacolele principale în calea transformării, ci voinţa personală.

De aceea, vom explica imediat cum, într-adevăr, numai virtuţile au puterea să dea omului pacea şi cum lupta pentru obţinerea virtuţilor dumnezeieşti este plăcută, binecuvântată şi acoperită de Dumnezeu, dar şi grea, lungă şi cu trudă. Este „robie cinstită”, „povară uşoară”, „cale îngustă şi anevoioasă” sau „scară care urcă la cer”, „penthos al veseliei”, „crucea biruinţei”, de unde va veni bucuria învierii din patimi şi adevărata plăcere a oamenilor lui Dumnezeu, „uşă tainică a Cerului”, prin care noi ne facem vrednici de vederea şi contemplarea lui Dumnezeu în Treime.
Ca ajutor în adâncirea, analiza şi înţelegerea temei noastre ne-am gândit să folosim partea aceasta a rugăciunii Sfântului Efrem Sirul: „Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei dăruieşte-l mie, robului Tău”.

Sfântul Efrem Sirul este, prin excelenţă, unul din principalii Părinţi asceţi ai Bisericii noastre, care îi încurajează pe cititorii şi auditorii lucrărilor sale vestite să obţină virtutea. Este dascălul acela care, cu toată puterea, îi invită şi îi provoacă puternic pe credincioşi să intre în adâncimile odăilor sufletului lor pentru a descoperi puterile pe care Dumnezeu le-a dăruit pentru un dialog sincer cu El. Numai când omul neputincios se va atinge de dorinţa unei iubiri puternice, numai când un om slab Îl va iubi pe Dumnezeu, se va putea mântui.

Cu toate că a trăit acum 1600 de ani, Sfântul Efrem comunică perfect cu credinciosul contemporan, deoarece cuvântul său este de la Dumnezeu. Dar el este şi firesc şi adevărat, adică uman, viaţa lui fiind prinosul unei tradiţii vii. Se împărtăşeşte din ea şi poartă cu el această tradiţie vie. Poartă cu el experienţa Duhului Bisericii, care ne ajută şi ne sprijină. Sfântul Efrem a slujit cu promptitudine încă de tânăr Biserica, a lucrat ca misionar, a predicat desăvârşit, a scris minunat, a predat strălucit.

Credinţa lui dreaptă, încrederea sa extremă în voinţa lui Dumnezeu, marea lui dragoste către El şi aproapele, curăţenia sa, har de la Dumnezeu, lacrimile lui harismatice, smerenia lui, lipsa de avere îl fac un misionar ideal. Vorbeşte despre ceea ce trăieşte, filosofează prin viaţa şi exemplul lui personal. Are încredere în Dumnezeu, este aspru cu el însuşi şi îngăduitor cu ceilalţi, aspru cu ereticii şi nepocăiţii. Se spune că se oprea din rugăciune numai pentru a predica şi a scrie. Dar probabil îşi continua şi atunci rugăciunea, ca atunci când spunea: „Doamne şi Stăpânul vieţii mele… Duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei dăruieşte-l mie, robului Tău”.

Curăţenia este o virtute cuprinzătoare şi are legătură cu puritatea, înfrânarea, înţelepciunea şi prudenţa. Deci este o virtute de temei şi de aceea Sfântul o aşează prima între virtuţi, fiind o armă dinamică împotriva patimilor.



Este cunoscuta teză patristică conform căreia tăierea patimilor este urmată întotdeauna de personal-centrismul virtuţilor. Conform înţelepţilor din Grecia Antică, „cumpătarea păstrează virtutea” (Menandre). Fără cumpătare, nici o altă virtute nu este folositoare (Xenofon). Cumpătarea este o virtute mare (Heraclit). Să se cunoască cineva pe sine însuşi este cumpătare (Platon). Este bine ca cineva să devină prudent la tristeţe (Eschyl). Vedeţi ce virtute cu multe dimensiuni este cumpatarea şi cât de repede au identificat-o marii înţelepţi ai Antichităţii?!
Părinţii Bisericii sunt mai precişi şi concreţi în a obţine această virtute şi în a dobândi pacea. Clement Romanul spune că „tare mă întristez pentru acei care sunt cumpătaţi în afara Bisericii, deoarece sunt cumpătaţi fără nădejdea cea bună, lenevind în a fi atraşi către botez”.

Filosoful şi martirul Iustin consideră cumpătarea platonică fiind falsă. El crede şi urmează numai înţelepciunea dumnezeiască, adică cea învăţată de la Hristos.
Teofil din Antiohia consideră cumpătarea ca fiind bijuteria creştinilor, şi acolo unde ea există se practică înfrânarea, se respectă monogamia, se păzeşte puritatea sufletească, se alungă nedreptatea, se dezrădăcinează păcatul, se învaţă dreptatea, se respectă legea, se împlineşte cucernicia, este mărturisit Dumnezeu, se judecă adevărul, se păstrează harul, iar pacea acoperă toate.

Clement din Alexandria spune că evlavia este caracterizată, în special, de răbdare, smerenie şi înfrânare. Vasile cel Mare observă învăţătura şi atitudinea Domnului în legătură cu subiectul nostru. Hristos a spus: „cine priveşte la o femeie cu gând necurat, deja a făcut un adulter în inima lui”. Astfel, Iisus i-a surprins pe ucenicii Săi, atunci când aceştia L-au văzut stând de vorbă cu samariteanca. Sfântul Vasile scrie, în continuare: „cuvântul profund şi aspru al Mântuitorului constituie pentru noi un ajutor mare în a şti ce este curăţenia. Cu această învăţătură, Mântuitorul doreşte să privim în adâncul minţii noastre şi să tăiem dorinţele pătimaşe”.

Sfântul Atanasie cel Mare spune că înţelepciunea şi curăţenia ne doresc să fim desăvârşiţi, adică să vorbim paşnic, cu blândeţe, şi să fim copii la răutate. În altă parte, Sfântul continuă spunând că curăţenia nu se dobândeşte prin abţinere de la pacatele trupeşti, dar că bunătatea şi blândeţea se obţin prin abţinere de la supărare şi furie.

Sfântul Vasile cel Mare identifică curăţenia cu smerenia. Prin curăţenia omului, spune el, se slăveşte Dumnezeu. În continuare, Sfântul Vasile spune: „curăţenia ne învaţă ce să facem şi ce să evităm”. Preocupării noastre de a nu păcătui trebuie să-i corespundă preocuparea de a ne smeri în tot ceasul. Dumnezeu vrea să ne asemănăm Lui în toate. Să ne asemănăm în Iubirea Lui. Iar dragosea lui Dumnezeu e o dragoste smerită şi smeritoare. Vom împlini toate poruncile lui Dumnezeu dacă vom dobândi curăţenia şi smerenia, iar harul lui Dumnezeu va veni şi va sălăşlui în fiinţa noastră, împărtăşindu-ne simţuri duhovniceşti pline de lumină şi bucurie.

Să trăim viaţa noastră pentru a fi vrednici de a primi harul Duhului Sfânt. Noi nu putem şti momentul vredniciei noastre sau, mai corect, când El ni se împărtăşeşte. De aceea, calea cea mai sigură a vieţii este să vieţuim toată viaţa noastră ca şi cum acum o începem, ca şi cum astăzi punem începutul ei, ca şi când harul de abia acum îl primim, într-o implorare smerită şi fără timp.

În acest sens, trebuie să fim atenţi la falsa curăţenie. Sfântul Grigorie Teologul ne îndeamnă, în epigramele sale, să ne îndepărtăm de la falsa curăţenie, deoarece şi aceasta există pentru că, din păcate, ipocrizia, minciuna şi înşelăciunea reuşesc să încolţească şi printre florile cu miros plăcut ale virtuţilor. Cunoaşterea falsei curăţenii, ca de altfel a oricărei false virtuţi, este însă o harismă, fără de care nu putem cunoaşte când păcătuim sau nu. Numai harul Duhului Sfânt ne-o face cunoscută.

Toţi Sfinţii Părinţi spun că rugăciunea este cel mai bun ajutor pentru concentrarea minţii, pentru a o reţine de la peregrinări zadarnice, pentru a obţine curăţenia sufletească. Mintea curată este mintea omului cumpătat, şi acolo domneşte pacea. Omul curat este, în special, acela paşnic, cumpătat, liniştit. Tulburarea, violenţa, fanatismul, înjurătura, blasfemia, erezia, rătăcirea, controversa sunt valurile agitate, spumegătoare ale unei unei mări negre zbuciumate.


2. „Duhul gândului smerit”: înfrumuseţarea omului

Practica în interiorul duhului ortodox are rolul de a linişti aceste vânturi ale tulburării sufleteşti, care îl denaturează şi îl schimbă pe om dintr-o clipă în alta. Trândavul, senzualul, indolentul, vânătorul confortului şi luxului nestăpânit este singur şi neprotejat în faţa oceanului periculos. Cel care nu doreşte să facă greşeli mari in viaţa sa, trebuie să fie sever şi neînduplecat şi la greşelile mici. Având tovarăşi rugăciunea, practica şi umilinţa puternică, vom străbate mai uşor marea vieţii prezente şi vom ajunge în portul frumos al Împărăţiei de Sus.

Lumea de astăzi este preocupată de problemele multiple ale vieţii materiale şi, treptat, pierde din vedere sfinţenia persoanei umane şi nevoile sufletului. Omul de astăzi suferă în singurătatea lui, e trist şi melancolic, fără putere de viaţă şi creaţie; îi lipseşte rugăciunea, care este hrană şi izvor al mântuirii. Nu iubeşte blândeţea şi atunci nu se poate bucura. Cel care dobândeşte blândeţea se poate bucură de fiecare dată. Cel care nu este liniştit, nu este smerit. Cel liniştit nu poate fi decât bucuros. Liniştea aduce întotdeauna bucuria.

Este adevărat că o virtute dă mâna celeilalte şi o verigă în interiorul celeilalte alcatuiesc lanţul de aur care ne uneşte cu Cerul. De asemenea, este adevărat că Sfinţii Părinţi elogiază şi laudă fiecare virtute în parte, de parcă ar fi cea mai mare. Şi este firesc, deoarece, dacă se rupe un inel al lanţului, celelalte inele sunt inutile, oricât de puternice ar fi.

Aşadar, Sfântul Efrem aşează smerenia după curăţenie. Fără smerenie, viaţa duhovnicească se va înrăutăţi. Smerenia adevărată înfrumuseţează omul şi-l face fără frică şi imperturbabil, îl face să se aşeze şi la margine şi la mijloc, şi în frunte şi pe ultimul loc, cu aceeaşi dispoziţie. Smeritul nu se linguşeşte uşor, nu este urât numai de către cei mândri, care îl văd ca opozant şi luptător contra lor, în timp ce el nu poartă vreo armă şi nici nu duce o luptă după capul celor mândri.

Cel smerit nu cere nimic şi de la nimeni ceva. Smerenia şi sfinţirea consimt în permanenţă, muţumitor. Formează o pereche sfântă, nedespărţită în cer şi pe pământ. Harismele în mâinele smeritului sunt daruri ale lui Dumnezeu spre bucuria fraţilor lui. Nu simte şi nu vede darurile că ar fi ale lui, ca dobândite prin vrednicia lui şi, prin urmare, le împarte cu dragoste de oameni pentru slava lui Dumnezeu. Smeritul, când dă şi împărtăşeşte, se bucură şi se îmbogăţeşte tot mai mult.
Dar în concordanţă cu cele ce am spus şi cu cele cu care vom conchide, să ne reamintim cateva lucruri pe care le vom împrumuta din Sfânta Scriptură şi de la exegeţii ei, Sfinţii Părinţi.

În minunata Psaltire a marelui Proroc David întâlnim stihuri deosebite: smerenia şi practica sunt capabile să şteargă toate păcatele (Ps 24, 18). Domnul este împreună cu cei care au inima şi mintea curată cu smerenie (Ps 33, 19). Inima înfrântă şi smerită, Dumnezeu nu o va urgisi (Ps 50, 19). Marele păcătos David, pocăit şi umil, vesteşte fără ezitări cu însufleţire, cu siguranţă şi absolut, fără să vorbească despre altcineva, ci doar despre cunoscutul său sine: „Smeriţi-vă şi vă veţi mântui!” Acestea sunt spuse de prietenul lui Dumnezeu, David, atunci când avem o parte din adevărul dezvăluit.

În perioada precreştină a Greciei Antice nu avem maxime chiar aşa de celebre despre smerenie din partea multor înţelepţi şi filosofi, care, probabil, considerau smerenia un eşec. Cleobul spune undeva cu nobleţe: „Să nu îl umileşti pe sărac”. Dar Hristos ne spune în Predica de pe Munte: „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este Împarăţia Cerurilor” (Mt 5, 3). Binecuvântaţii, fericiţii, cei demni de a fi urmaşii Împărăţiei Cerului sunt în special smeriţi, cei buni, săracii, dispreţuiţii, nedreptăţiţii şi hăituiţii.

Pe bună dreptate Sfântul Ioan Gură de Aur consideră smerenia ca fiind temelia fiecarei virtuţi şi spune, cu harul său caracteristic: „Şi dacă ai post, şi dacă ai rugăciune, şi dacă ai miluire, şi dacă ai cumpătare şi orice alt bun aduni, fără smerenie se irosesc şi se pierd”. O curăţenie mândră este neroditoare, iar o smerenie murdară, exterioară, formală este o capcană periculoasă, care mai devreme sau mai târziu va înfăţişa şi condamna pe regizorul ei viclean.

După acelaşi sfânt, smeritul Ioan Gura de Aur: „Să crezi smerit, nu din necesitate, ci din proprie iniţiativă”. De aceea se numeşte smerit, pentru că crede smerit. Prin aceasta doreşte să ne spună, cum de altfel accentuează şi în altă parte, că smerenia formală este opusul smereniei curate, care, bineînţeles, nu are nici o legătură cu lipsa de demnitate, slugărnicia şi josnicia. Smerenia nu lasă niciodată să se ofilească florile virtuţilor. După Sfântul Macarie Egipteanul, chiar dacă smeritul face toate faptele bune, nu şi le va atribui lui însuşi, ci lui Dumnezeu.

Chiar dacă omul reuşeşte să fie smerit şi să se adune în inima sa, este chemat să fie într-o trezvie continuă şi prudentă, deoarece diavolul pândeşte continuu momentul potrivit pentru a-l dezorienta, prin mijloace diferite. Şi iar Ioan Gură de Aur spune: „Ai grijă să nu te mândreşti cu smerenia”. Nu râdeţi de ceea ce auziţi, adică de faptul că smerenia poate să creeze mândria. Nu vă miraţi! Da, mândrie, atunci când nu este adevărată, atunci când există pentru lauda omenească, iar nu pentru Dumnezeu, şi aceasta este o uneltire diabolică.

Împreună cu Dumnezeul cel adevărat, Care este iubire, există întotdeauna în viaţa noastră şi diavolul, care este ură, defăimează pe Creator, falsifică creaţia. Are „teologia” lui proprie, care îndeamnă pe oameni să devină dumnezeii, ascultând de el. Astfel, există întotdeauna, alături de adevăraţii Părinţi şi îndrumătorii statornici, şi falşii profeţi, care se înfăţişează ca luminaţi şi făcători de minuni, în timp ce ei sunt, de fapt, bolnavi, lucrând dintr-un duh de rătăcire.

Dezichilibrul lor sufletesc şi sciziunea lor interioară le transmit ca boală mortală şi chin interior. În viaţa creştinismului nu există creştini vechi şi noi, ci există numai creştini adevăraţi şi falşi, mincinoşi. Un sfânt, un sfânt adevărat este veşnic, are veşnic viaţă, indiferent dacă este vechi sau contemporan cu noi, indiferent dacă este citit sau cultivat. Importanţă are faptul veşniciei sfântului. Puterea adevărului şi a vieţii Duhului desfiinţează dimensiunile timpului şi diferenţele „educării” (scopul vieţii creştine nu este obţinerea de diplome teologice, ci sfinţenia. Sfinţenia trebuie să fie criteriul pastoral al Bisericii, al hirotoniei, al promovării în ierarhie. Pe teolog, pe duhovnic sau pe episcop nu îi fac diploma de doctor ceea ce sunt, ci sfinţenia vieţii. Suntem adevăraţi atâta timp cât nu ne minţim pe noi înşine, atâta timp cât ştim unde ne aflăm pe scara despătimirii. Suntem ai lui Hristos cel Răstignit dacă ne aflăm pe crucile noastre.

De aceea nimeni în faţa lui Hristos cel Răstignit să nu se mândrească, să nu se mărturisească pe sine. Lauda şi mărturisirea noastră trebuie să fie Hristos cel Răstignit, slăvit şi euharistic. Când vom depăşi starea noastră firească, vocaţia slujirii şi a credinţei vii, atunci vom fi impostorii propriei noastre chemări. Nici înţelepciunea umană nu ne salvează, nici chiar virtutea noastră. Ne salvează Hristos cel Răstignit, iubirea cea răstignită, care este pentru toţi Dumnezeul puterii şi Dumnezeul înţelepciunii).

Sfântul Atanasie cel Mare accentuează: „Smerenia este un medicament mare pentru mântuirea noastră… Mândria este a diavolului, iar smerenia e a lui Hristos”.
Iubiţii mei, dacă cel curat are pacea gândurilor, smeritul este domnul sinelui său, liber cu adevărat, fericit paşnic şi creştin perfect consecvent.



Avva Dorotei spune că smerenia nu trebuie să fie numai cu cuvântul şi cu forma, ci trebuie să existe o dimensiune specială, smerită în interiorul inimii. Cu adevărat, smerenia nefericită şi de formă ascunde de multe ori mândria. Dumnezeu S-a smerit şi a devenit om pentru ca omul să devină Dumnezeu. Demonul s-a mândrit şi din înger luminos a devenit întunecat. Omul este liber să aleagă. Când nu ascultă de Dumnezeu, rămâne nesmerit, adică nebinecuvântat. Smeritul este iubit mult de Dumnezeu, Care odihneşte Duhul Lui în el, iar în viaţa viitoare Dumnezeu îl va odihni în adâncul îmbrăţişării Lui părinteşti. Sfântul Siluan spunea că „harul trăieşte în cei mici, iar nu în cei mari”. În societatea noastră, mândră şi tiranizată, valoarea smereniei rămâne nefolosită din cauza tulburării.

Întreaga viaţă duhovnicească are drept scop dobândirea unei dispoziţii diferite faţă de semeni, care se realizează prin dobândirea unei păci reale şi prin dăruirea iubirii. Avva Pimen îndeamnă: „fă voinţa aproapelui tău şi te vei odihni”. Numai un smerit poate să găsească odihnă în voinţa celuilalt. Această faptă a smereniei va da pace dacă realmente există ca mişcare firească şi nu ca o poruncă a îndatoririlor morale. Smerenia nu poate fi înţeleasă din punct de vedere al imperativului moral, ci numai din perspectiva unei mişcări fireşti a sinelui către celălalt. Această direcţionare continuă spre celălalt, loveşte ego-ul şi vădeşte adevărata smerenie.
Cazul celor aleşi sau „nebuni”, puţini la număr, care în afara curentului galopant al schimbării, progresului, evoluţiei, ascensiunii, continuă să se ocupe cu greutăţile virtuţilor, este considerat anacronic. Omul mândru al societăţii secularizate consideră virtutea chestiune istorică depăşită.

Dar Smeritul din dragoste, Dumnezeu, Smerenia extremă, Prieten sincer şi Tată, respectând promisiunile, dă poruncă fiecăruia dintre noi şi ne spune ca dacă dorim să ne înălţăm, să ajungem la desăvârşire, trebuie mai întâi să ne smerim; iar dacă dorim să fim primii, să fim cu fapte bune. Ni se va da tot ce dorim, dacă dorim, însă trebuie, pentru aceasta, să devenim ucenici supuşi, ascultători generoşi, slujitori binevoitori ai tuturor. Deci creştinismul nu este împotriva progresului, a avansării, a faptului de a fi pe primul loc, ci împotriva dominării ilegale, oprimării altora şi a practicii nelegiuite.

Hristos, Maica Domnului şi toţi Sfinţii au păşit pe acest drum al smereniei, ni l-au facut uşor de străbătut. „Deplinătatea smereniei premerge deplinătăţii desăvârşirii.”
Aşadar, să îl parcurgem cu rabdare şi discreţie, dacă dorim ca pacea sa fie însoţitoarea vieţii noastre.


3. „Duhul răbdării”: împlinirea tuturor virtuţilor


Omul contemporan, căruia îi place numai să vorbească şi nu să asculte atent, va urma cu mare dificultate kerygma părinţilor neptici despre smerenie, despre ascultarea de un părinte duhovnic cu experienţă. Libertatea ascultării şi urmarea voinţei lui Dumnezeu e o faptă neapărat jertfitoare, însă necunoscută la cei care nu vor să se sfinţească. Lăsarea sau tăgăduirea voinţei noastre lasă pe Dumnezeu să intre în suflet şi să-l binecuvinteze.

Ascultarea de bună voie nu este şi nici nu poate fi o practică înrobitoare, fără de sens, ci libertate şi demnitate. Ea poate dărui adevăratul spaţiu de manifestare al voinţei. Duhovnicul nu porunceşte niciodată şi nu dă ordine, ci el îndeamnă, invită, inspiră şi mângâie. Cel care ascultă câştigă din fiecare sfat, iar cel care nu ascultă, dimpotrivă, sporeşte neputinţa sufletului şi a egoismului lui. Cine ascultă, iubeşte libertatea sufletului şi, în acest mod, renunţă la voinţa egoistă şi aşteaptă pacea care va veni. Când ascult nu pierd nimic, ci numai câştig şi, în special, mă bucur de smerenia fericită. Rămân în bucurie şi nu mă amăgesc şi nici nu-mi dezamăgesc duhovnicul, nu am ură şi nici un fel de dispreţ; dobândesc adevărata libertate şi fug de orice fel de compromis.

Vergiliu spunea că orice nenorocire se supune rabdarii. Şi prin viaţa fiecărui om, câte necazuri nu trec! Astel, răbdătorul este cel încercat, cel înţelept. Răbdătorul valorează mai mult decât generosul. Răbdarea este cheia pentru toate lacătele. Ca să fii cu adevarat răbdător, mai întâi trebuie să fii smerit, deoarece un nerăbdător este mândru şi stresat. Răbdătorul nădăjduieşte, nu se teme, este paşnic întotdeauna, poate sa fie şi cumpătat (curat), deoarece crede în Dumnezeu şi în cuvântul Său. Exemplul clasic de rabdare extraordinară este cel al dreptului Iov. El nu se istoveşte şi nu cade sub toate necazurile sale succesive. Îşi pierde copiii, toată averea, şi continuă să mulţumească, să se roage şi să binecuvânteze. Credinţa şi perseverenţa sa, rezistenţa şi curajul, nădejdea şi puterea lui au fost puternic încercate şi au devenit predică vie peste veacuri.

Locul său de pe bălegar, unde îşi plângea neputinţa, a devenit tronul răbdării şi amvon cu gură de aur. Sfântul Grigorie Sinaitul aşează la baza vieţii duhovniceşti smerenia şi răbdarea. Sfântul Teodor Studitul ne roagă pe noi toţi, spunând: „Fericit cel care fuge, de trei ori fericit cel care rabdă, şi cu totul fericit cel care a aprins focul dorinţei iubirii lui Dumnezeu!”

În orice caz, Clement din Alexandria insistă că nici credinţa, nici dragostea, nici perseverenţa unei zile, „ci răbdătorul până la sfârşit se va mântui”.

Fraţii mei, viaţa noastră, mai ales în ziua de azi, are mare nevoie de răbdare. Sunt atât de multe nevoile, sunt atât de dese încercările şi atât de grele necazurile! Toţi se grăbesc şi aleargă, sunt nerăbdători, şi doresc, conform expresiei epocii noastre, „aici şi acum”, satisfacerea tuturor dorinţelor. Cu aceste lozinci, cu acest mod de viaţă şi metode de educaţie se creează o lume întreagă, dar mai ales un tineret numai cu drepturi, şi fără datorii.

Aşadar, răbdarea cere bărbăţie şi aceasta lipseşte în zilele nostre. Dar bărbăţia, la rândul ei, cunoaşte numai o limbă, cea a sincerităţii. Dar vinovăţia celor mulţi nu îi permite să se exprime liber. Astfel, cuvântul contemporan a fost confundat periculos cu ipocrizia, imprecizia, sofistica, viclenia şi falsificarea.

Răbdarea vitejească nu îl va lăsa pe credincios să fie antrenat de rele, să se îndoaie sub presiunea mâhnirii şi necazurilor, să se predea fricii şi extenuării, aşa-numitei rutine şi suspinului obositor. Dar trebuie spus imediat că sursa de viaţă a răbdării este Dumnezeu Însuşi, sursa oricărui bine. Poate că cineva va replica că cere şi nu primeşte. Fără a analiza calitatea rugăciunilor noastre şi fără a căuta căldura şi rezistenţa lor, putem spune uşor că întârzierea îndeplinirii cerinţelor chiar ne foloseşte, ne încearcă rezistenţa sentimentelor, ne învaţă răbdarea şi perseverenţa paşnică. Să nu ne obosim să cerem.

La stăruinţa noastră, Dumnezeul cel bun şi iubitor de oameni ne dă în dar răbdarea, bucuria, nădejdea, dragostea răbdării, uitarea grabei care, de obicei, arată un om imatur, seriozitatea, cumpătarea şi smerenia. Dumnezeu cel mult milostiv şi compătimitorul tuturor va da răbdare săracului, bolnavului, suferindului, păcătosului. Vom răbda numai atunci când vom învăţa să iubim. Nu iubim, şi de aceea suntem nerăbdători, deoarece iubim greşit şi pătimaş, adică iubim numai persoana noastră şi suntem exagerat de egoişti, cocheţi şi mândri.

Cu jerfa de sine pentru alţii, omul îşi luminează existenţa, împrăştie din fiinţa sa norul întunecat şi conştiinţa se sensibilizează. Răbdarea şi îngăduinţa faţă de ceilalţi arde patimile noastre întocmai ca o flacără materială. Cel smerit îi rabdă pe toţi, chiar şi pe cei mai dificili. Răbdarea lui face cunoscute simplitatea şi nobleţea lui sufletească, ce, la rândul lor, se însoţesc cu mărinimia şi dărnicia. Dacă răbdarea înlătură deznădejdea într-un mod minunat, fără îndoială că nerăbdarea nu se ţine la distanţă de deznădejde. Dar răbdarea mântuitoare nu este o faptă pasivă, ci o jertfă lucrătoare şi o lăsare voită din preaplinul sinelui egoist. Răbdarea e tăierea voinţei iubitoare de sine. Cine este creştin pune crucea ca temelie a vieţii lui, pune crucea în inima lui.



4. „Duhul dragostei”: crucea creştinului

Care este caracterul şi etosul Părinţilor celor smeriţi, răbdători şi harismatici? Pe care drum te conduc? Ce adeveresc şi ce câştigă? O viaţă dulce, cu mângâiere şi cu bucurie. Un har al libertăţii, care înghite neliniştea, durerea, ura, împietrirea, moartea. În locul tuturor acestora, toate se umplu de viaţă. Libertatea izvorăşte din smerenie, iar cei smeriţi locuiesc în libertate şi strălucesc ca o lumină neînserată. Şi, prin aceasta, ei îngroapă moartea. Calcă pe moarte, pe condiţia de muritor. Pentru că toate vor fugi! Numai adevărul va rămâne, numai adevărul va rămâne veşnic.

Cei smeriţi şi răbdători îţi vorbesc prin prezenţa lor, printr-o simplă mişcare sau gest. Îţi vorbesc prin crucea vieţii lor, prin prezenţa lor în Biserică. Sunt răstigniţi, sunt înbisericiţi, sunt transfiguraţi în Hristos. Viaţa lor este o candelă aprinsă a credinţei. Rostesc numele Preacuratei Fecioare Maria şi a lui Hristos, după ce mai întâi respiră cu numele Lor. Respiraţia vieţii s-a făcut aceeaşi cu numele lui Hristos. Îl poartă în ei înşişi fără timp şi loc. Îl roagă, Îl văd, Îl contemplă. Chipul acestor oameni în Hristos sunt aidoma unor fresce de sfinţi, care te bucură, te fascinează, te cheamă să priveşti veşnicia, să o atingi. Cine stă lângă un sfânt, lângă care Hristos este prezent, primeşte o altă educaţie.

O aromă nemaiîntâlnită adie, o respiraţie nemaiauzită iese de la un cineva total, desăvârşit. Trebuie să rămâi nemişcat, să nu faci zgomot, să respriri încet, profund şi atent pentru a te putea ruga, pentru a asculta şi vedea ceea ce îţi spune liniştea sfinţeniei. Îţi împărtăşesc liniştea cea de pe urmă, liniştea Împărăţiei, viaţa cea veşnică, binecuvântarea fericirilor lui Dumnezeu. Însă ei ne împărtăşesc şi o viaţă cu toate Patimile, cu Crucea şi cu Învierea Domnului, cu toate binecuvântările care adeveresc că El este Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii.
Dragostea lui Dumnezeu pentru om este nelimitată. Dumnezeu suferă pentru mântuirea păcătosului şi inventează continuu moduri de a-l stimula, de a-l apropia.

Bineînţeles că nu ne este cunoscut planul lui Dumnezeu şi ne este imposibil să cercetăm tainele. Dragostea lui Dumenzeu este o taină, una tăcută, după cum putem vedea din rezultatele ei. Dumnezeu iubeşte fiecare om cu iubirea cu care iubeşte întreaga lume. Iubeşte pe fiecare dintre noi ca şi cum fiecare dintre noi ar fi unic (singur) în lume.

Cel curat, smeritul şi răbdătorul sunt pregătiţi să o accepte şi să o păzească, pentru că ei sunt răstigniţi tainic, real şi continuu. Când se gândesc la Vinerea cea Mare, se transformă în privighere de noapte, care aşteaptă în zori de zi lumina Învierii. Şi când se gândesc la moarte, inima lor se înflăcărează de bucurie (Avva Isaac). În rugăciune, ei descoperă orbitor strălucirea iubirii suprafiinţiale a lui Dumnezeu pentru fiecare om în parte şi pentru umanitate, în general. Trebuie să învăţăm să ne liniştim şi să tăcem în privinţa tulburărilor şi grijilor faptelor zadarnice, pentru a ne bucura de darurile lui Dumnezeu.

Atunci când frica este înlocuită de iubire, omul ajunge la desăvârşire, la marea dragoste pentru Dumnezeu. Frica nu mai are loc, se îndepărtează. Vine familiaritatea, prietenia, curajul, conversaţia, care este întotdeauna însoţită de fiori de emoţie, pietate, respect de nedescris. Singura frică ce există este aceea de a nu pierde harul, de a nu-L necaji pe Dumnezeu cu ceva străin iubirii Sale. Frica este acolo unde se aşteaptă pedeapsa. Cel căruia îi este frică nu îndrăzneşte şi nu luptă; acela nu se desăvârşeşte în iubire. Creştinii Îl iubesc pe Hristos, pe El, Cel Care i-a iubit înainte ca ei să-L iubească (In 1, 4; 18-19).

Sfântul Grigorie Teologul menţionează că înţelepciunea depăşeşte frica şi ne înalţă spre iubire, ne face prietenii şi copii ai lui Dumnezeu, şi nu robii Săi. Exact aşa cum părinţii se interesează de hrana copiilor lor, aşa şi Dumnezeu Se interesează de noi toţi, precum zice Sfântul Grigorie de Nissa, numai că felurile de mâncare ale vieţii de Sus sunt altele. Hrana celui bun este curăţenia, pâinea lui înţelepciunea, mâncarea dreptatea. Cunoscuta şi măreaţa dragoste a lui Dumnezeu către oameni ne stimulează să răspundem cu dragostea noastră către El şi către fraţii noştri.

Dragostea lui Dumnezeu ne judecă. Dragostea noastră şi practica ei determină distanţa noastră faţă de Dumnezeul nostru. Toată Evanghelia se rezumă la dragostea către Dumnezeu şi om. Această dragoste dublă compune crucea creştinismului.

Narcisismul, iubirea pentru propria persoană sunt necunoscute pentru creştinism, care se sprijină pe comuniunea de persoane. Omul constituie breviarul grijii afectuoase a lui Dumnezeu, zenitul creaţiei. Din păcate, omul cade într-o dezbinare a dragostei. Credinciosul crede că Îl iubeşte numai pe Dumnezeu şi aceasta îi este de ajuns. Umanistul, filantropul spune că îl iubeşte numai pe om şi atât. Corpul uman formează crucea, atunci când mâinile sunt la distanţă. Deschis către Cer şi către oameni.


Dragostea adevărată, creştină este dublă. Dragoste numai pentru Dumnezeu nu există. Iubirea numai către om cândva se va denatura şi se va transforma în invidie. Oricare dintre noi aude şi vede zilnic în jurul lui fapte care demonstrează rezultatele unei iubiri lipsite de sfinţenie, a unei iubiri defecte şi bolnave. Dragoste înseamnă dăruire, deschidere, dezinteres. Dar omul de azi este interesat şi nu se bucură de relaţiile interpersonale. Dragostea este o faptă continuă, de golire, de sacrificiu, de crucificare a voinţei.

Sfânta Scriptură ne prezintă un Dumnezeu-Tată Care nu Se impune, nu închide gura cuiva, nu presează şi nu convinge cu forţa. Aşteaptă cu perseverenţă, dându-i creaţiei Sale şanse multiple şi discrete pentru a se deschide şi înălţa către Cer. Dragostea este cea mai mare putere a lui Dumnezeu, a omului, a lumii. Putere invincibilă, inepuizabilă, capabilă să învingă chiar şi moartea! Dragostea este cerească, revendică veşnicia, este nemuritoare. Cineva, iubind, se aseamănă cu Dumnezeu, gustă viitorul veşnic, împacă, se linişteşte, se bucură. Devine copil adevărat şi ascultător al lui Dumnezeu.

Căutarea lui Dumnezeu se face din dragoste şi devine obişnuinţă bună. Cine nu a învăţat să Îl iubească pe Dumnezeu şi pe om este tragic de bolnav, izolat, fără familie şi prieteni. Este un om nesmerit, nerăbdător, murdar. Cea mai mare tragedie a omului este eşecul lui în iubire. Cel mai nefericit om este acela care nu a învăţat să iubească. Este tragic ca omul să nu încerce să îşi întreacă slăbiciunea. Logica slăbeşte dragostea. Omul doreşte să devină fericit fără să plătească nimic. Nu vrea să îşi recunoască greşelile. Nu vrea să mărturisească cum fiecare păcat este o neşansă, o auto-pedeapsă. Samariteanca, dupa ce a vorbit cu Hristos, a redevenit ceea ce a fost, un om adevărat. Păcatul este o stare nenaturală, străină, absurdă, este o îndepărtare de la iubire, de la însoţirea lui Dumnezeu şi a Sfinţilor, de la comuniunea Bisericii.

Sfântul Efrem Sirul, citând virtuţile, încununează iubirea ca fiind acoperiş şi protecţie a edificiului pe care îl vrea zidit cu înţelepciune şi materiale curate, cu smerenie, răbdare şi dragoste mare. Aceste virtuţi vor izbuti după ce devin cerinţe insistente, prin rugăciuni fierbinţi. Harul lui Dumnezeu va răspunde implorărilor smerite şi va încununa luptele sincere. Omul, dragii mei, este chipul lui Dumnezeu; chiar dacă vrea sau nu vrea să recunoască, omul este o fiinţă teologică. Printr-o luptă cinstită, va îndrepta şi reîncălzi relaţiile sale tulburate cu Dumnezeu, cu el însuşi şi cu alţii. Dacă într-adevăr vrea pacea lui, este invitat să se preocupe mai mult de Dumnezeu şi de om.

În esenţă, numai Dumnezeu poate să îl ajute pe omul înstrăinat, fără pace. Suntem invitaţi să ne ocupam mai mult de Dumnezeu şi de om. De Dumnezeul cel personal, Care Se comunică, şi nu de cel teoretic, abstract, al învăţăturilor şi atributelor, precum şi de omul concret, de sine, de soţie, de copil. Grijă mai multă pentru persoana clară şi mai puţină pentru societatea neclară. Tradiţia ortodoxă are o experienţă bogată şi roditoare. Vorbeşte despre vecin, preot, erou, sfânt. Comunismul şi socialismul se neliniştesc cumplit în faţa persoanei umane sfinte, unice şi irepetabile. Antropologia marxismului este sociologică, se adresează masei, numerelor, generalului, dimensiunilor. Creează şanse pentru ocupaţie continuă în muncă, urmărind ordinele materiale. Doreşte să cucerească natura, să creeze un om progresist, creator, să devină o fiinţă socială şi, la sfârşit, generală. Este negreşit o subestimare a persoanei umane.
Şi păcatul este mare atunci când mesajul creştin primeşte asemenea influenţe periculoase. Pentru creştinism, persoana umană este cea mai de preţ. Dragostea creştină este prin excelenţă comuniunea persoanelor. Această comuniune este neforţată, liberă şi spontană. Sfinţii noştri ne cultivă aptitudinea de a iubi dezinteresat. Am spus-o şi o repetăm, deoarece este foarte important: cine doreşte o pace netulburată, libertate interioară, să se lupte ca să iubească, să îndure, să se smerească, să fie ponderat şi echilibrat.

Sfântul Efrem ştie foarte bine ce spune. Să îl ascultăm. Mi-e imposibil să vă conving. La această concluzie trebuie să ajungeţi voi singuri şi să iubiţi alegerea de a trăi vrednic de Dumnezeu. Să nu vă îndoiţi. Sunteţi liberi. Să nu deveniţi delapidatori ai libertăţii voastre. Nu vă nedreptăţiţi sufletul vostru, nu vă nedreptăţiţi pe voi înşine. Nu Îl necăjiţi pe Dumnezeu! Circulă mulţi oameni liberi care, însă, sunt sclavii ideilor şi patimilor lor. Ei cred că sunt liberi. Liber este omul împăcat, vesel. Liber este omul virtuos. Liber este nu păzitorul Legii, ci împlinitorii ei (Sf. Simeon Noul Teolog). Dar libertatea celor care nu cunosc pe Dumnezeu nu are aceste date adevărate. Cel care este liber este responsabil şi sincer. Dacă omul nu se va elibera de patimile lui, să nu aştepte uşor zile însorite. Şi la lumină va fi întunecat, şi la bucurie trist, şi la sărbători nesărbătorit, şi la ieşiri închis, şi în companii singur.

Curăţenia, umilinţa, răbdarea şi iubirea sunt cele patru picioare ale mesei la care stăm pentru a învăţa să gustăm pacea dumnezeiască. Dumnezeu nu ne-a creat pentru a suferi. Patimile sunt legături de robie. Păcatul este drumul greşit, iar eşecul conduce spre impasuri amare. Dumnezeu ne-a creat pentru îndumnezeire, iar noi ne necăjim cu josnicii.
Să nu se creadă că atunci când vorbim despre obţinerea păcii prin virtuţi înţelegem o situaţie ideală pentru cei puţini aleşi, care şi-au făcut datoria şi acum se bucură fericiţi de răsplata trudei lor.

Numai printr-o luptă neîntreruptă se poate păstra pacea. Pacea e greu de dobândit, dar mult mai greu de păstrat. Şi a lupta înseamnă să respectăm Evanghelia cu precizie, până în cele mai mici amănunte.

Dar există şi pace rea şi luptă bună. O rezolvare falsă a problemelor noastre, politeţea exterioară, atitudinea afirmativă faţă de toţi nu ne dă pacea lui Dumnezeu cea mult dorită. Deseori, pacea vine după o luptă înţeleaptă şi abilă împotriva duşmanilor Adevărului, credinţei, patimilor şi voilor rele.

Cândva, un frate a vizitat chilia unui monah şi, văzând-o îngrijită, pusă la punct, curată, a spus: „Aşa cum este inima fratelui, aşa este şi chilia lui”. După aceea a vizitat un alt frate şi a găsit chilia dezordonată, nepusă la punct, cu păianjeni, şi a spus: „Fratele se ocupă numai cu cele duhovniceşti, şi nu cu cele materiale.” Era bun şi le vedea pe toate bune. Omul duhovnicesc, purificat de patimi şi renăscut prin intermediul virtuţilor împacă întotdeauna şi nu este tulburat de diferite pretexte, pozitive sau negative; gândurile frumoase nu îi sunt denaturate, nu îi permit să observe, să judece, să invidieze. Aceasta nu înseamnă că dacă vede răul nu îl va cunoaşte, însă va face aceasta într-un mod foarte bun. Oricum, este uşor ca cineva să îl înţeleagă pe omul virtuos, pe omul păcii, pe omul lui Dumnezeu. Atitudinea şi modul său de a fi, interesele şi discuţiile sale arată imediat calitatea, punctualitatea şi frumuseţea lumii lui interioare. Cel care este pătimaş, tulburat şi viclean, îi bănuieşte pe toţi, îi bârfeşte, îi calomniază. Omul cu adevărat bun le găseşte şi celor răi punctele bune, le aminteşte principiile lor bune, îi pune pe gânduri, îi încurajează să îşi ajute sinele lor bun.

Un monah care a ieşit în lume şi a văzut femei îmbrăcate indecent, s-a ruşinat şi a spus: „Ce aş fi putut să spun dacă ar fi fost surorile mele?” Un alt ascet aghioritic a ieşit în lume pentru o mare problemă. Când s-a intors, părinţii l-au întrebat cum a văzut lumea. El a răspuns: „Toţi aleargă pentru mântuirea lor, în afară de mine”. Acesta este caracterul ortodox. Numai un monah, numai un creştin adevărat poate spune aceasta cu atâta simplitate şi sinceritate!
Facem metanii spunând rugăciunea Sfântului Efrem Sirul. Îndoim genunchii sufletului şi ai trupului în faţa Tatălui nostru Ceresc, recunoscând datoriile noastre, alunecările noastre, căderile noastre cu dispoziţie de pocăinţă, înălţare, transformare. Acestea se fac responsabil, spontan şi adevărat.

Virtuţile ne înalţă. Patimile ne coboară foarte jos. Virtuţile ne dau aripi. Patimile ne fac să ne târâm. Virtuţile eliberează, împacă, înveselesc, îmbogăţesc. Patimile ne înfurie, ne sărăcesc, ne robesc cumplit. Părintele dătător de pace Efrem Sirul ne conduce la scara cerurilor şi ne duce la Dumnezeu, Pacea cea mare. Să îl urmăm! Să îl bucurăm! Vom obosi un pic, dar ne vom bucura de multe şi în veacul prezent şi în cel viitor. Trebuie să ştim bine că dacă nu vrem să îl auzim şi să îl urmăm, frica, nesiguranţa şi singurătatea vor continua să domine în viaţa noastră. Frica pentru viitor şi pentru alţii. Nesiguranţa pentru sănătatea personală, avere, relaţiile cu oamenii şi pentru evenimentele timpului. Singurătate din cauza unei izolări nesilite, combinată cu nesiguranţă şi frică.

Rezultatul tuturor acestora, dupa ce omul este cuprins de sufocare şi de leşin spiritual, sunt marile probleme psihologice, alternativele neplăcute oferite de psiho-medicamente şi dependenţele pentru diferitele droguri. Astfel, omul nefericit se întemniţează pe sine, se pedepseşte pe sine şi, într-un fel, încet-încet se sinucide, plătind cu preţ mare convingerea nesmeritului, rebeliunea faţă de Dumnezeu, adoraţia de sine şi adoraţia patologică, consecinţele prosperării nestăpânite şi ale „libertăţii”.

Cu curăţenie, smerenie, răbdare şi iubire să umblăm în harul tainic al Bisericii, în studiul Evangheliei şi al vieţilor sfinţilor! Să fim siguri că dacă înaintăm cu acest duh ni se vor deschide toate porţile şi ne vom bucura de pacea nesfârşită care ia naştere din virtuţile evangelice.
Înainte de a încheia, am să vă transmit vorbele de duh ale unui duhovnic aghiorit contemporan, care trăieşte prin atitudinea sa de zi şi de noapte această pace, pe care o transmite şi ascultătorilor săi binevoitori:

Când cineva lucrează cu generozitate, poate vedea că a devenit mai rău, dar în interiorul său simte o siguranţă, o mângâiere. Atunci merge bine. Progresul duhovnicesc există acolo unde există sentimentul că totul este într-un hal fără de hal, deoarece înseamnă că există microscop şi pentru amănunte. Când cineva se luptă cu generozitate, simte siguranţă şi nădăjduieşte. Atunci progresează duhovniceşte! În schimb, atunci când disperă, nu îi merge bine, pentru că disperarea vine de la diavol. Se poate ca cineva să se lupte din când în când cu generozitate, dar să nu progreseze mult, deoarece nu este smerit. În schimb, alţii se luptă mai puţin, au mai puţină practică şi mai puţin post, dar progresează mult mai mult pentru că sunt smeriţi, şi smerenia suplineşte toate acestea. Luptă, generozitate, practică, miluire şi nădejde. Oxigen duhovnicesc, consolare şi siguranţă. Acestea ne dau siguranţa drumului, şi nu nenorocirile, ascultarea forţată sau rugăciunea cu sila! Nu lacrimile şi deprimările de la diavol! Să plâng pentru păcatele mele, nădăjduind la dragostea lui Dumnezeu, asta da! Dar să plâng pentru că vrea diavolul, nu pot să înţeleg… Să trăim simplu cu inima şi mintea, întocmai ca un copil în mâinile tatălui său. Credinţa în Dumnezeu este o rugăciune continuă, cu rezultate pozitive.

Cu aceste cuvinte simple, dar zemoase, ca o rugăciune şi o binecuvântare, mă rog fierbinte să continuaţi şi în restul zilelor voastre să repetaţi rugăciunea efremică, plină de cucernicie:
„Duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei dăruieşte-l mie, robului Tău…” Amin.

Hristos este cu noi!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

HTML